Venind din cameră spre foişor, ca să vă întâlnesc, era să mă împiedic pe trepte. Şi am găsit problema: faptul că nu sunt egale. La o casă contează foarte mult treptele, care pot fi atât o podoabă, cât şi un mare ajutor, dar pot fi şi o cursă. În viaţa duhovnicească e la fel. E foarte important, ca îndemn, să avem un ritm de viaţă foarte clar. Cu atât mai mult cu cât, atât în viaţa cotidiană, cât şi în viaţa duhovnicească, nu urci şi nu cobori singur pe trepte.
Cu unele excepţii, noi încercăm de obicei în viaţa duhovnicească tocmai să nu avem un ritm. Mai ales la tinereţe, atunci când avem timp, am face totul dintr-o dată, am vrea să ajungem direct în cer, iar când nu avem chef, nu mai facem nimic. Iată unul dintre pericolele vieţii duhovniceşti. Nu poţi să urci spre Dumnezeu decât dacă respecţi statornic nişte reguli. Mai întâi le stabileşti şi apoi le respecţi cu sfinţenie. Altfel e foarte-foarte greu. În viaţa duhovnicească nu ar trebui să se meargă în cascade, când lin, când abrupt, când deloc, ci trebuie stabilt un ritm.
Apoi, în urcuşul duhovnicesc oamenii de obicei merg împiedicat. Parcă am fi legaţi. Îmi spun părinţii la mânăstire, îmi spun credincioşii: „Nu ştiu ce am, părinte…, nu merge, de ani de zile tot încerc… şi tot pe loc…”. Mai ales dacă vorbim despre experienţa noastră cu Dumnezeu. Pentru că viaţa religioasă înseamnă până la urmă o experienţă a noastră personală cu Dumnezeu, o trăire a lui Dumnezeu, iar în viaţa monahală e definitoriu lucrul acesta. Monah asta înseamnă. Adică eu singur cu Dumnezeu singur. Acesta este sensul vietii, rostul lucrării noastre.
Aşadar, avem nevoie de un ritm de viaţă. Ce înseamnă acesta? Să mergi ca ceasornicul. Vedeţi, se spune despre trup că atunci când ai probleme, de exemplu digestive, unul dintre punctele cheie este să îţi faci un program stabilit de masă, să nu îi dai nici mai devreme, nici mai târziu stomacului de lucru, şi el ştie să se adapteze, fiindcă are un protocol. Încep toate procesele de pregătire, începe ficatul, începe fierea să producă, chiar începe să verse în stomac acizii şi la momentul stabilit stomacul e pregătit. Nu aş putea să spun că e acelaşi lucru cu ritmul vieţii duhovniceşti, dar comparaţia ne apropie.
Însă ce înseamnă că trebuie să funcţionăm ca ceasornicul? În primul rând nu trebuie să ne facem un program pe care apoi să nu-l mai respectăm. Cum spuneam, aceasta este o problemă în special la tineri, dar nu numai. Să nu promitem seara că vom face minuni dimineaţa. Să nu programăm multă rugăciune, însă să facem loc pentru rugăciune. Cât? Foarte puţin, dar neapărat să facem loc. Şi chiar dacă intervine ceva neprevăzut, să nu renunţăm la rugăciune. Poate e greu de crezut, dar în cinci minute putem să Îi spunem multe lui Dumnezeu. Ba chiar este timp să ne spună şi El câte ceva. Chiar şi o rugăciune împrăştiată este rugăciune. Şi e foarte importantă, pentru că orice rugăciune devine temei pentru următoarea rugăciune. Deci să nu renunţăm la rugăciune pentru că nu e de calitate. Sigur, trebuie să tindem spre calitate. Şi vom vedea că în mod firesc aceste două aspecte ale rugăciunii, adică a ne ţine de un program şi a nu renunţa la rugăciune indiferent de motiv, ne vor duce la calitatea rugăciunii.
Un alt aspect este acela că nu putem să rămânem numai cu rugăciunea. Avem nevoie să Îl ascultăm şi noi pe Dumnezeu. Astfel că în cinci minute este timp să punem mâna şi pe o carte. Luăm Sfânta Scriptură sau o carte duhovnicească şi în câteva rânduri ne însuşim o idee cu care ne putem duce la treabă toată ziua. Adesea îmi spun oameni: „Părinte, când mă rog parcă nu mă aude nimeni! Sfinţia voastră mă auziţi?, că aşa mi se pare”. „Mi se pare la fel.” Şi chiar le confirm. De ce? Pentru că atunci când ai impresia că nu te aude cineva, trebuie să te gândeşti dacă tu îl auzi, dacă tu vrei să-l asculţi. Dacă v-aş vorbi câteva ceasuri şi aţi sta aşa cuminţi, n-aş fi sigur dacă m-aţi auzit sau, cu atât mai mult, dacă m-aţi înţeles. Ca să îmi confirmaţi că aţi înţeles, trebuie să ajungem la dialog. Astfel verific nu numai distanţa fizică, ci şi pe cea sufletească. Dialogul stabileşte măsura distanţei. Trebuie să existe o distanţă potrivită ca să te audă interlocutorul tău. Distanţa, atât de limbaj, cât şi cea geografică, contează mult. De obicei, înainte de a începe un dialog cu cineva, mai ales dacă se află la distanţă, îi rostim numele şi, dacă nu răspunde, ne apropiem. Dacă răspunde, putem continua dialogul.
Era o gluma simpatică cu un anume Gheorghe, păstor de vaci, şi stăpânul lui. Într-o zi merge stăpânul să-l caute pe Gheorghe în pădure, cam pe unde păştea acesta vacile. Pentru că nu-l găseşte, îl strigă: „Bă, Gheorghe, bă!” Acesta îi răspunde, pe un ton moderat: „Hă!” Stăpânul repetă mai tare: „Bă, Gheorghe, bă, călcaţi-ar urechile, că nu mă auzi!” Acesta-i răspunde din nou: „Ba să le calce pe-ale tale, că eu te-aud!” Gheorghe întotdeauna îl auzea pe stăpân, dar stăpânul nu-l auzea şi nici nu-l interesa să audă decât confirmarea că, de câte ori îi porunceşte, el execută. Aşa ne purtăm şi noi cu Dumnezeu. În general, nouă oamenilor, şi chiar celor care ne numim credincioşi, ne place ca Dumnezeu să fie aproape când Îi cerem ajutorul, când Îi cerem să ne slujească, dar întrucât viaţa noastră este departe de Dumnezeu, nu vrem să-L auzim când El ne vorbeşte. Şi aici dialogul riscă să se rupă. În mod justificat nu mai suntem siguri dacă Dumnezeu ne-a auzit sau nu rugăciunea, atâta vreme cât nu ne interesează, ba nici nu vrem să-L auzim.
Aşadar, noi suntem singurii care stabilim distanţa pe care vrem să o avem faţă de Dumnezeu. Însă dacă Îi tot vorbim lui Dumnezeu în rugăciune şi ne zicem că nu ne aude, înseamnă că mai trebuie ceva, anume să auzim şi noi. Poate că noi nu ne-am aşezat la distanţa duhovnicească pentru ca Dumnezeu să ne audă. Noi strigăm aşa cum şi stăpânul îl striga pe Gheorghe, fără să vrea vreodată să-l asculte. De obicei aşa se întâmplă: În mod absurd vrem ca Dumnezeu să ne audă, dar noi să nu Îl auzim. Deoarece bănuim că ceea ce facem nu e bine, în general nu ne convine ce auzim.
În Vechiul Testament, sentimentul acesta de a nu-L auzi pe Dumnezeu, de a nu vrea să-L auzi, era foarte accentuat. Când poporul lui Israel hoinărea prin pustie, căuta cu voie şi de nevoie să facă voia lui Dumnezeu. Când Dumnezeu vroia să îi vorbească, poporul spunea: „Nu Tu să ne vorbeşti, să vorbească Moise”. Se temea că trebuie să-L asculte. Şi după aceea Dumnezeu a vorbit prin proroci, prin arhierei şi judecători.
Ultimul judecător al poporului lui Israel a fost Samuel. Sper că citiţi Scriptura, fiindcă altfel nu veţi înţelege limbajul bisericesc, care este unul biblic. Merită să citiţi viaţa frumoasă a lui Samuel, care de mic a fost chemat de Dumnezeu să fie judecător, adică conducător al poporului, fiind ales din pântecele maicii sale. Ana era stearpă şi nu putea să nască. Şi la evrei era o problemă destul de gravă, fiindcă socoteau că sunt blestemaţi cei care nu aveau copii. În creştinism, în legea harului, aceasta nu mai e o problemă, întrucât se vorbeşte despre naşterea duhovnicească. Dacă naşti doar trupeşte şi nu naşti duhovniceşte, degeaba mai naşti. Nu mai spun cât de grav este să omori duhovniceşte pe alţii, să îi sminteşti.
Dar să revin la Samuel. Fiindcă mama lui era stearpă, s-a dus în templu să se roage. Şi s-a rugat atat de profund, încât arhiereul Eli, când a văzut-o, a socotit că este beată şi a certat-o. După ce a înţeles însă rugăciunea şi nevoia femeii, a binecuvântat-o, iar ea a născut un fiu pe care l-a numit Samuel şi pe care l-a adus şi l-a închinat slujirii la templu.
Eli avea doi copii care urmau să moştenească arhieria tatălui lor, însă aceştia făceau numai nelegiuiri. Fiindcă profanau slujba templului, Dumnezeu S-a supărat şi a promis că, dacă nu se vor îndrepta, îi va lovi cu moarte. Mai mult, nu numai că nu mai vorbea poporului prin Eli, aşa cum era rânduit, dar chiar şi arhiereului îi vorbea prin altcineva. Eli fiind bătrân, într-o zi, după ce a slujit toată ziua, a aţipit pe un scaun în templu. Samuel era şi el obosit şi a adormit undeva în templu. La un moment dat Samuel aude un glas: „Samuele!” Se trezeşte, vine la bătrân şi îl întreabă: „M-ai chemat?” „Nu te-am chemat, du-te şi te culcă.” S-o fi şi supărat bătrânul că a fost trezit. Şi Samuel pleacă, dar iar aude glasul şi iar îl trezeşte pe bătrân. Acesta îi spune că nu l-a strigat, dar dacă va auzi a treia oară glasul, să răspundă precum profeţii: „Iată-mă, Doamne!” A auzit apoi a treia oară glasul şi a zis: „Iată-mă, Doamne!” Era doar un copil pe atunci.
Aici vreau să vă atrag atenţia. Eli nu mai auzea, deşi era acolo. Îl auzea pe Samuel, dar nu Îl mai auzea pe Dumnezeu, fiindcă nu mai avea un dialog cu El. Astfel, Eli a stabilit o distanţă mare faţă de Dumnezeu, ca să nu mai fie deranjat. Dar Dumnezeu îl deranjează prin Samuel şi îi vorbeşte tocmai despre copiii lui, că, dacă nu se îndreaptă, vor fi pedepsiţi. Eli poate că i-a mustrat, dar nu atât de aspru, încât să îi oprească. Samuel îi transmite lui Eli mai departe cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă nu te întorci, când voi spune a treia oară ţi-or tuna amândouă urechile!”
Aşa se întâmplă deseori şi cu noi când nu ne convine ceva. Ne punem nu la îndemâna lui Dumnezeu, ci ne punem într-o poziţie la adăpost faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Domnul e atât de bun, încât ne respectă. Ba ne mai trimite şi prin alţii câte o vorbă, o mustrare, un îndemn. Când mergem la biserică, Dumnezeu ne mai şi mustră, prin preot sau alt frate creştin şi cumva ne jenăm de jena lor. Dar e mare lucru, şi un mare dar de la Dumnezeu, şi mare răsplată pentru cei ce întorc pe un păcătos de la rătăcire. Fiindcă singura rătăcire care există este aceea de a ne pierde de Dumnezeu, de a nu mai avea un dialog cu Dumnezeu, de a nu mai putea comunica cu El. Este singura rătăcire cu adevărat şi care aduce după sine sentimentul că eşti foarte singur. Parcă vorbesc singur… şi nu numai cu Dumnezeu!
Părintele Ioan Cojanu
Mânăstirea Tismana, 2012