Pentru a putea împărtăşi împreună câteva gânduri şi despre misiunea mânăstirii în lume şi implicarea ei în pastoraţie, ar trebui mai întâi să identificăm locul monahismului în viaţa Bisericii. Ca şi parohia, mânăstirea a apărut în forma cunoscută tot ca o manifestare a nevoii de trăire religioasă, până la cele mai înalte precepte ale Evangheliei. Principala îndeletnicire a monahului este de a trăi după Evanghelie, după Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Nu înseamnă că numai monahul este preocupat de împlinirea cuvântului lui Dumnezeu, dar aş putea spune că numai el este perceput ca atare, pentru că îi auzim adeseori pe credincioşii prea puţin preocupaţi de viaţa religioasă adresându-se celor râvnitori: „Te porţi ca un călugăr”. Astfel putem înţelege că mânăstirea este o comunitate de credincioşi grupaţi în jurul Bisericii şi călăuziţi de Evanghelie, având ca preocupare principală viaţa liturgică şi comuniunea cu Dumnezeu. Rugăciunea Mântuitorului adresată Tatălui: „Nu mă rog să-i iei pe ei din lume, ci să-i păzeşti în numele Tău”, monahul o simte, contrar voinţei lui, în toată lupta ce-i stă înainte; deşi, stând în mânăstire, părăseşte lumea, se simte încă în lume, atâta vreme cât, încă nedespătimit, duce patimile cu el. Dar cel ce reuşeşte să-şi supună întreaga fire lui Dumnezeu, chiar în lume fiind, simte cum Dumnezeu îl păzeşte: „Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi”. În concluzie, locul monahului în structura Bisericii este între credincioşi. Monahul nu se simte trimis, ci chemat; nu este trimis să înveţe, ci este chemat să facă. De aceea şi misiunea, în mod firesc, o face din interiorul comunităţii. Lucrându-şi propria mântuire, monahul devine ferment, aluat, atât pentru cei din obştea în care vieţuieşte, cât şi pentru cei ce gravitează în jurul acesteia. În acest sens îi defineşte pe monahi Înaltpreasfinţitul nostru Părinte Arhiepiscop Irineu în lucrarea Monahismul, chivotul neamului românesc: „Monahii sunt candele veşnic aprinse în mijlocul poporului”. Aşa cum preotul paroh, preocupat de pastoraţie, lucrând la mântuirea credincioşilor, îşi lucrează propria mântuire, monahul, preocupat de biruirea propriilor patimi şi împuţinând păcatele în lume, participă la mântuirea ei şi implicit la misiunea pastorală.
Un alt aspect pe care aş vrea să-l aduc în atenţie, privind viaţa monahală între credincioşi, este acela al luptei duhovniceşti. Monahul nu este cel ce a biruit lumea sau patimile, ci cel care nu renunţă la luptă şi până la moarte rămâne credincios şi mărturisitor al sfinţeniei printr-o permanentă ridicare. Dacă lumea ne învaţă să cădem, monahul ne învaţă să ne ridicăm. Totuşi, riscul nostru de a nu înţelege misiunea monahului constă tocmai în modelul luptei sale, alcătuit din căderi şi tot atâtea ridicări. Numai pentru credincioşii preocupaţi de viaţa religioasă, lupta duhovnicească a monahului devine model şi astfel poate fi socotită ca misiune. Altfel, ca şi căderile şi ridicările credincioşilor ce frecventează biserica, pentru mulţi această luptă devine motiv de cârtire şi de justificare a propriilor patimi. În acelaşi timp, şi monahul ajunge să facă misiune doar când reuşeşte să depăşească nu numai propriile patimi, ci şi neputinţele celorlalţi. Un bătrân de la Sfântul Munte, aflându-se în vizită la una din mânăstiri, a zis unui frate: „Nu cred că vă supăraţi dacă vin şi cer ajutor. Dacă se întâmplă aşa ceva, pot să nu mai vin. Monahul este ca un câine. Dacă-i dai o bucată de pâine, îi faci bine. Dacă-i dai o lovitură cu piciorul, şi aceasta e bine”. Părintele Vasilios de la Iviron spune despre acest bătrân pustnic că, de câte ori vine la mânăstire, se face sărbătoare, fiindcă îi luminează pe toţi cu bucuria pe care o emană, fără ca el să-şi dea seama. Un astfel de monah devine nucleu, ferment al vieţii duhovniceşti, iar o astfel de mânăstire devine aluatul Evangheliei lui Hristos.
Relaţia dintre parohie şi mânăstire poate fi privită pe două planuri:
Propovăduirea Evangheliei îşi află susţinere totală în viaţa monahală. Aşa cum misiunea preotului constă în a împărtăşi credincioşilor vieţuirea cu Dumnezeu, tot astfel monahismul este viaţa trăită cu Dumnezeu, chiar dacă de cele mai multe ori în agonie.
Al doilea plan al relaţiei monahi-credincioşi constă în faptul că atunci când, în misiunea preotului, mânăstirea devine nucleu de vieţuire duhovnicească, parohia lui îşi va dobândi propriul nucleu alcătuit din credincioşi râvnitori în împlinirea preceptelor Evangheliei şi susţinători ai pastoraţiei lui.
Privind monahismul românesc, remarcăm faptul că, deşi voievozii noştri, în special în perioada Imperiului otoman, au susţinut întregul monahismul ortodox, mânăstirile noastre rămân în cea mai mare parte modeste, sprijinite în special de credincioşi şi având ca preocupare principală înţelegerea şi urmarea unei vieţi duhovniceşti cât mai echilibrate. În Testamentul Stareţului Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani, cele trei preocupări ale monahului sunt păstrate într-un echilibru desăvârşit: rugăciunea, lectura şi osteneala, care apoi sunt completate de urmaşul lui, Sfântul Calinic, cu milostenia. Monahismul românesc este excepţional tocmai fiindcă nu are în el nimic excepţional în raport cu viaţa credincioşilor. Poate şi faptul că viaţa credincioşilor era destul de modestă îi ajuta şi pe monahi să păstreze o viaţă simplă. Misiunea monahilor, începând de la pregătirea clerului, până la modelul de vieţuire al monahilor pentru familiile din care proveneau, ne ajută să înţelegem că, pe cât era de simplă viaţa monahală, pe atât era de roditoare în rândul credincioşilor. Astfel că nu sunt puţini aceia care, având ca model pe unul din membrii familiei, părinţi şi copii, au urmat viaţa monahală.
Cel mai important sprijin pe care noi, monahii, se cuvine să îl aducem misiunii preotului este acela al rugăciunii. După cum ne învaţă Înaltpreasfinţitul Părintele nostru Arhiepiscop Irineu, „prin rugăciunile şi nevoinţele pustnicilor şi ale monahilor, prin participarea acestora din urmă la toate slujbele bisericeşti şi, îndeosebi, la Sfânta Liturghie, oficiată zilnic, este irigat cu îndestulare Trupul lui Hristos, adică Biserica, şi sunt revigorate mădularele Lui, adică creştinii trăitori în lume, care nu au timpul necesar de rugăciune. Aceasta este adevărata milostenie”.
Conferinţele preoţeşti – Alba Iulia, 2015