Părinţii Bisericii sunt cinstiţi şi cunoscuţi ca mari luminători care ne descoperă în chip liturgic că „lumina lui Hristos luminează tuturor”.1
Apropiindu-te de ei, afli oferirea firească a adevărului care eliberează. Afli viaţa, sinceritatea, mărturisirea, smerenia, bogăţia duhului, înălţarea trupului, transfigurarea lumii, luminarea a ceea ce e lipsit de transparenţă*, sensul a ceea ce este neînsemnat, harul veşniciei extins în cotidian şi comun, recunoaşterea valorii omului, cuptorul cel răcorit cu foc al Dumnezeieştii Liturghii, în care toate s-au umplut de lumina care le transfigurează: le face pe toate foc; le face pe toate răcoare. Aceştia, ca unii ce sunt plini de har, se mişcă liber. Vorbesc personal. Iradiază binecuvântare. Îi rabdă pe toţi (în austeritatea lor). Îi cunosc pe toţi prin dragostea lor. Îi iubesc pe toţi cu dragostea Dumnezeului Celui Unu şi Treimic, Care este iubire. Îi iubesc pe toţi, întrucât ei înşişi sunt iubire. Prin ei, înţelegi că Biserica Ortodoxă trăieşte adevărul ca şi comuniune a iubirii, că preţuieşte comuniunea ca arătare a Dumnezeirii Celei Treimice, că respectă pe om ca persoană în comuniune.
Iar Dumnezeu Cuvântul, din multa Sa iubire, „iasă afară din Sine (…) şi Se coboară spre ceea ce e în toate”2, pentru ca toţi să devină părtaşi harului Dumnezeirii Sale. Nu vine să promoveze bogăţia Dumnezeirii Sale şi să scoată la lumină nimicnicia şi sărăcia noastră. Ci bogat fiind, sărăceşte, pentru ca noi cu sărăcia Lui să ne îmbogăţim.3 Se face om şi îşi asumă toate cele ce le avem noi, afară de păcat, ca să ne dea toate cele pe care le are El, afară de identitatea după fiinţă4; pentru ca toţi să devină fii ai lui Dumnezeu şi dumnezei după har.
Această chenoză, ca lucrare a iubirii celei netâlcuite, este teofanie: descoperirea adevărului lui Dumnezeu, ca şi comuniune de persoane iubitoare.
Aceasta este vestea bună a creaţiei celei noi, mesajul vieţii pe care îl propovăduiesc, prin existenţa lor, părinţii. Ei îţi descoperă un mod de viaţă. Şi te învaţă cum să trăieşti, să scrii, să te îngrijeşti de ceva …
Lasă toate să se mişte liber. Aşteaptă pe celălalt să-şi găsească ritmul, să-şi descopere calea. Îşi jertfesc viaţa lor, după asemănarea lui Dumnezeu, pentru ca celălalt să trăiască. Revarsă har. Din umilinţă, îşi ascund virtutea. Ştiu că toate cele adevărate sunt dar de sus. Ei au dat lui Dumnezeu puţinul pe care îl aveau şi au luat totul. Îl iau continuu, îl primesc necontenit. Şi nu au puterea de a răbda belşugul de viaţă. Vor să meargă până la capăt, să ajungă la isihie, să se piardă, să se liniştească, să nu fie judecaţi. Vor doar ca ceilalţi să trăiască.
Evenimentul acestei luminări a harului, ca dar dumnezeiesc, este mai mare decât toată slava şi decât toate cinstirile lumii.
Ei se află altundeva. Rădăcina vieţii lor este udată de ape tainice. Sunt mângâiaţi în chip străin. Trăiesc din afară şi dinlăuntru creaţiile lumii**: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au (…) toţi îngerii Mei”.5 Şi Dumnezeu, „până acum lucrează”6 mântuirea lumii. Iar sfinţii privesc, se uimesc, laudă. Se smeresc – „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”7 –, pentru ca dragostea dumnezeiască să fie pusă în mişcare, să curgă, să se reverse. Să se adape cei de sub soare; să se lumineze umbra; să se mângâie întristarea lumii; să se prefacă în bucurie.
Au căutat mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte li s-au dat în dar.8 Nu sunt simplu gânditori, retori, scriitori, poeţi. Sunt liberi, adevăraţi, sinceri; sunt luminaţi de Dumnezeu. S-au mişcat spontan. S-au exprimat sincer. Au iubit smerenia. S-au umplut de înţelepciune. S-au distins ca hrisostomi, teologi, poeţi, meşteri ai cuvântului. Şi-au dezvoltat calităţile lor ascunse. Viaţa lor a strălucit dinlăuntru. Nu au învăţat, ci au pătimit cele dumnezeieşti. Le-au răbdat. I-au preschimbat; i-au îndumnezeit. S-au făcut pricină a revelării lui Dumnezeu, adică a adevăratei revelări a omului. Ei revelează ce este şi ce poate deveni omul.
Traducere: Ierom. Prodromu Nagy
Note:
1. Dumnezeiasca Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite.
*În urma căderii, creaţia materială şi-a pierdut transparenţa originară; însă sfinţenia înseamnă recuperarea calităţii materiei de mediu străveziu al luminii dumnezeieşti (n. trad.).
2. Sfântul Dionisie Areopagitul, PG 3, 712A-B, Despre numirile dumnezeieşti IV, 13, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în vol. Opere complete şi scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p. 150-151.
3. Vezi II Corinteni 8, 9.
4. Sfântul Maxim Mărturisitorul.
**Kosmogonia înseamnă literal „crearea lumii”. Autorul foloseşte pluralul, referindu-se, mai întâi, la prima creaţie a lumii pe care sfinţii o trăiesc din afară, iar apoi, la a doua creaţie (restaurarea lumii în Hristos, prin Duhul Sfânt), pe care ei o trăiesc dinlăuntru (n. trad.).
5. Iov 38, 7.
6. Ioan 5, 17.
7. Ioan 3, 30.
8. Vezi Matei 6, 33.