Hristos a intrat atât de mult înlăuntrul nostru prin iubirea, prin chenoza, prin smerenia Lui. Am intrat atât de mult înlăuntrul Său, am venit atât de aproape de El, prin răutatea, prin micimea, prin neruşinarea noastră.
L-au hulit, L-au scuipat, L-au pălmuit, L-au batjocorit, L-au lovit peste obraz, L-au răstignit, L-au adăpat cu fiere şi oţet. Cine? Arhiereii, soldaţii, tâlharii, trecătorii, mulţimea toată. Cei de aproape şi cei de departe „au adunat […] toată cohorta” (Mt 27, 27) istoriei împotriva Lui. Dar El „S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa” (Is 53, 7).
Între noi şi Iisus are loc un conflict. O neasemănătoare măsurare a forţelor: Noi L-am condamnat cu ură la moarte: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” (In 19, 15). El ne dă în schimb, cu iubire, viaţă veşnică: „Scoală-mă, şi voi răsplăti lor” (Ps 40, 10).
Nu puteam coborî mai jos decât am coborât. Nu era cu putinţă să urce firea omenească mai sus decât a înălţat-o. Orice am face, nu mai putem să ne despărţim de El. Am săvârşit nedreptate, atât cât ne-a fost cu putinţă. El ne-a făcut nouă un bine cum nu se mai face: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul său să şi-l pună pentru prietenii săi” (In 15, 13).
Ne-am legat reciproc. Am devenit fraţi ai Fiului lui Dumnezeu, indiferent dacă credem sau nu în El. Indiferent dacă o simţim sau nu. Indiferent dacă acest lucru se află în partea subconştientă sau conştientă a fiinţei noastre.
El S-a pogorât în sinele nostru mai mult decât ne putem noi pogorî sau putem vedea. A intrat în adâncurile noastre necunoscute. Şi le-a umplut pe toate de lumină, de iertare, de mângîiere. S-a pogorât cu dragoste şi respect faţă de firea noastră, ascunsă şi cu chip dumnezeiesc, pe care noi am urâţit-o prin răzvrătirea noastră.
Nu a venit să facă ceva exterior sau parţial. Ci ceva unic, universal şi care nu poate fi desfiinţat.
Nu oferă puţin din sinele Său (osteneală, învăţătură) sau ceva străin de Sine („sânge de tauri şi de ţapi” – Evrei 10, 4). Ci se oferă pe Sine întreg. Suferă moarte de bunăvoie.
Nu S-a coborât viu de pe Cruce, aşa cum îi cereau evreii, ca să vadă şi să creadă cei ce erau acolo de faţă. Nu a venit să facă minuni de acest fel, nici să ne impresioneze cu fapte şi fenomene supranaturale. S-a coborât mort de pe Cruce. Şi, prin moarte, a biruit moartea. Aici se află măreţia unică a harului şi a puterii Sale. Nu Se jertfeşte în Templu, ci în afara adăpostului şi a Templului, la loc înalt, pe Cruce, ca să curăţească văzduhul şi întreaga creaţie. Tot locul a devenit jertfelnic.
Nu Se jertfeşte într-o cetate, pentru un neam. Ci a pătimit în afara zidurilor şi a cetăţii, ca să arate că jertfa Sa este universală, pentru toată lumea, pentru întreaga umanitate1.
Aceasta este pentru om mângâirea, „unicul lucru nou sub soare”2. Este ceea ce înnoieşte pe om şi creaţia. Cel înviat înviază împreună cu Sine lumea. Şi se bucură întreaga creaţie şi omenire. Nu avem învingători şi învinşi. Avem numai învingători. Avem numai lumină, numai bucurie. „Toate s-au umplut de lumină”3.
Iată singura cântare de bucurie ce s-a auzit vreodată: „Moartea a fost omorâtă”4.
(fragment din vol. Frumuseţea va mântui lumea)
Traducere: Ierom. Prodromu Nagy
Note:
1. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, PG 49, 400-401.
2. Sfântul Ioan Damaschin, PG 94, 984B.
3. Cântarea a III-a a Canonului Paştilor.
4. Tropar al Născătoarei, Sedealna I a Învierii, glasul al II-lea.