„Părintele Simeon spune că este bine și îndreptățit ca omul, aflat la ananghie, la vreme de încercare, să ceară lui Dumnezeu sănătate și izbăvire, dar cu condiția ca la sfârșitul rugăciunii să se predea cu totul lui Dumnezeu, să se lase cu totul în voia și în mâinile lui Dumnezeu, spunând: Să fie cum vrei Tu, Doamne!” (Pr. Prof. Constantin Coman)
————————–
(Propunere de lectură: Arhim. Simeon Kraiopoulos, „Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat!”, Ed. Bizantină, 2021, trad. Pr. Prof. Constantin Coman)
Cartea pe care dorim să o prezentăm săptămâna aceasta se circumscrie de minune expresiei latine „multum in parvo” (mult în puţin). Propusă spre lectură credincioşilor, şi nu numai, români, graţie trudei de traducere a Părintelui Profesor Constantin Coman şi beneficiind de o prefaţă consistentă aparţinându-i aceluiaşi reputat teolog, în doar 78 de pagini ea reuşeşte să fie o splendidă pledoarie pentru încredinţarea omului în mâinile atotputernice, dar atât de blânde, ale Creatorului său. Aşa cum recunoaşte cu francheţe traducătorul, cartea nu a fost publicată deloc la întâmplare, deoarece ea a fost „translatată” din greacă în română în plină molimă de covid 19, eveniment pandemic ce şi-a pus atât de puternic amprenta asupra întregii lumi. Nimic deci mai potrivit ca într-o astfel de conjunctură delicată să-ţi îndrepţi atenţia, ca umanitate, dar şi ca individ privit în particular, spre Dumnezeu, Cel cu a cărui ştiinţă se întâmplă toate pe suprafaţa pământului. Dacă „niciun fir de păr nu se mişcă în capul omului fără ştirea Domnului”, atunci cu atât mai mult o epidemie, ca de altfel orice altă încercare, se rostogoleşte peste omenire doar sub stricta „supraveghere” a Divinităţii.
Privind dintr-o astfel de perspectivă viaţa, vom înţelege cu uşurinţă de ce propoziţia „Să fie binecuvântat!” este una cu efect miraculos, întrucât rezolvă într-o clipită toate problemele cu care ne-am putea la un moment dat confrunta. După cum înţelept afirmă autorul, „în clipa în care cineva zice «Să fie binecuvântat! Cum o vrea Dumnezeu!», merge dincolo de toate, dincolo chiar şi de rugăciune. Deoarece cel ce a învăţat ca toată viaţa lui să fie ca şi când ar spune «Să fie binecuvântat, Dumnezeul meu!», acela se roagă continuu, este înaintea lui Dumnezeu continuu, Îl iubeşte pe Dumnezeu, ascultă de Dumnezeu, răspunde lui Dumnezeu cu măsura cuvenită. Adică moare continuu în ceea ce priveşte sinele său şi urmează Domnului”. Practic, uzitând cu vorba, dar mai ales cu gândirea şi fapta de această expresie atât de simplă, însă atât de eficientă sub aspect duvovnicesc, anihilăm depresia, frica şi deznădejdea, trecem de la moarte la viaţă, suntem martorii unei reale învieri a propriei existenţe. Dacă omul în genunchi e cel mai înalt în faţa lui Dumnezeu, atunci omul care rosteşte „Cum vrei Tu, Doamne! Să fie binecuvântat!” este cel mai puternic, indiferent cât de mari ar fi slăbiciunile, îndoielile ori lipsurile ce l-ar afecta.
Ca modele de încredinţare totală proniei divine, cititorului îi sunt aduse vieţile Sfinţilor, adevăraţii eroi ai creştinătăţii, cei care au îndurat cu o credinţă neclintită, şi uneori cu un umor dezarmant, cumplitele chinuri prin care au devenit martiri. E suficient în acest sens să ne gândim la Sfântul Laurenţiu care, prins şi umilit, dezbrăcat fiind de haine şi pus pe un pat de fier înroşit, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, le va cere călăilor săi: „M-am fript pe o parte, nu mă întoarceţi şi pe cealaltă parte”? Iată un Sfânt care se joacă cu focul la propriu, nu la figurat, pentru că nu dorea să se menajeze, să se ferească de durere, să se îngrijească de sine. Pare, şi e halucinantă pentru noi, muritorii de rând, o asemenea atitudine, dar, dacă suntem cu toţii chemaţi la sfinţenie, oare nu este ea doar un exemplu de cum te poţi pune la dispoziţia lui Dumnezeu necăutând a-ţi face voia, ci acceptând ceea ce ţi-e rânduit, mai ales dacă asta îţi garantează mântuirea sufletului şi fericirea veşnică? În viaţă, din mândrie sau uneori din dorinţa de-a concretiza mărunte planuri, ţintim tot felul de obiective. Prin fiecare în parte dăm curs imboldului de a ne împlini voia, însă uităm că deasupra noastră este voia lui Dumnezeu, care e totdeauna cea potrivită nouă, sigur benefică şi neînşelătoare. Această idee vrea să ne-o pecetluiască în inimă Arhimandritul Simeon Kraiopoulos ca un veritabil program de viaţă de la care să nu mai „deraiăm” niciodată. Cel care se va strădui să-i urmeze îndemnul „va vedea cum de la o zi la alta i se deschide drumul, de la o zi la alta i se deschid şi mai mult uşile, de la o zi la alta ceva îi împinge sufletul înainte”.
La finalul acestor sumare consideraţii pe marginea unei „cărticele bijuterie” să ne aducem aminte, în duhul celor precizate anterior, de ceea ce scria, având ca temelie geniul său inegalabil, nimeni altul decât Mihai Eminescu în celebra lui „Scrisoare a III-a”: „De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război”. E, aşadar, inserat în codul nostru genetic impulsul de-a ne abandona voia şi a-I permite lui Dumnezeu să ne modeleze viaţa cum consideră El de cuviinţă. Să nu ne temem de evenimentele ce pot genera război în sufletele noastre, ci să fim convinşi că, dacă ele sunt îngăduite de Cel ce ne veghează din ceruri, nu pot în cele din urmă decât să ne învăluie în mantia binefăcătoare a păcii lăuntrice!
Ioan Adrian Popa