Când Mântuitorul Hristos îi osândea pe farisei că se roagă pe la răspântii sau că atunci când postesc îşi smolesc feţele, nu ni se spune că nu posteau. Poate că posteau. Păcatul lor consta că arătau în afară mai mult decât erau în realitate, se lăudau cu postul lor, se lăudau cu rugăciunea, se lăudau cu virtutea. Or, virtutea este subsumată totdeauna virtuţii principale care se numeşte smerenie. Smerenia înseamnă şi simţul măsurii, bună-cuviinţă; nici pe departe să nu pari mai mult decât eşti. De aceea, încă o dată, postul, fără îndoială, ceea ce spuneam şi ieri, îl face fiecare după putinţa lui. Afirmam că nu e greu să posteşti, dar dacă eşti bătrân, dacă eşti bolnav – şi ştiu de la maică-mea, care era foarte credincioasă, era bătrână şi prăpădită de bolnavă, dar nu era în stare să bea un pahar cu lapte sau să mănânce un ou în post. Şi eu îi spuneam, eram deja călugăr şi îi spuneam: „Mămico, şi Sfinţii Părinţi spun aşa, că trupul, dacă este smerit prin boală, nu-l mai smerim şi prin post, că nu poate să ducă amândouă poverile deodată. Poate să ducă o singură povară. Aşa că, dacă eşti în vârstă şi bolnavă, mai cu seamă, ai dezlegare să-ţi îndulceşti postul sau să nu-l ţii deloc”. Aceasta hotărăşte duhovnicul. Şi nu este vorba de un post foarte-foarte rigid, pentru că ţine seama de măsura omului. Sau dacă este la serviciu, sau dacă este internat, sau dacă este în armată, unde nu i se dă mâncare de post, ce să facă? Încă o dată: postul lăuntric contează şi măsura postului e pe măsura putinţei tale, a vrerii tale, a credinţei tale şi a stării tale fizice. Dar cred că mai important decât postul în sine este simţul măsurii şi mai cu seamă buna-cuviinţă.
Chiar când posteşti cu adevărat, să nu-ţi creezi o imagine în afară care să nu corespundă interiorului tău. Şi, din acest punct de vedere, în timpul postului momentul cel mai important în care imaginile se suprapun, adică imaginea reală a lăuntrului tău cu imaginea exterioară, este Taina Spovedaniei. Fiecare om nu are viaţă dublă, dar are o viaţă publică, din clipa în care iese din casă, şi o viaţă intimă, care este numai a lui, chiar o viaţă de familie. Nu ştie nimeni ce se petrece în familie şi nu e bine să ştie. Când se mai ceartă părinţii cu copiii sau copiii între ei, sau soţii între ei – sunt lucruri pe care le trăim atunci. Aceasta este viaţa intimă care de obicei nu trebuie să pătrundă în afară, că te arată oamenii cu degetul. Le ştim noi. Dar există şi o viaţă intimă ascunsă a fiecărui ins, în care se poate ascunde păcatul, chiar necunoscut. Şi de aceea, iarăşi, nu se afişează în afară, ca să nu te râdă oamenii. Indiferent de păcatele pe care le faci, la scaunul spovedaniei nu mai există niciun fel de reţinere. Viaţa lăuntrică, oricât ar fi de grea, de păcătoasă, se pune în faţa lui Dumnezeu. Nu mai ai niciun fel de mască, nu mai ai niciun fel de fard pe care îl ai în viaţa de fiecare zi. La scaunul spovedaniei, Hristos te ascultă prin mijlocirea duhovnicului şi acolo spui chiar păcatele intime, la care nici tu uneori nu îndrăzneşti să te gândeşti sau să ţi le spui tu însuţi. Acolo te dezbraci de tot ceea ce este fals şi artificial. Dai jos orice fel de fard, orice fel de plăsmuire de pe tine, şi te arăţi lui Hristos aşa cum eşti, pentru că numai aşa vei dobândi iertarea. Iertarea o dobândeşti pentru păcatele pe care ţi le mărturiseşti în faţa duhovnicului, sub taina teribilului jurământ al secretului spovedaniei. Şi aici, vreau să accentuez acest lucru, trebuie să ai şi încredere în duhovnicul tău. Dar trebuie să vă spun că, uneori, când ai ceva mai greu pe suflet, este greu să mărturiseşti. Am şi eu un duhovnic al meu, pe care îl cercetez măcar de două-trei ori pe an; el şi acum, când îngenunchi în faţa lui, are un început: „Îndrăzneşte! Îndrăzneşte! Ai curaj!…” Este un duhovnic foarte bun, foarte iscusit, un om în vârstă, cu foarte mare experienţă, şi ştie că uneori poţi avea ceva pe care nici acolo n-ai vrea să-l mărturiseşti, pentru că ţi-e ruşine de tine însuţi, nu numai de el. Şi de aceea îţi trebuie puţin curaj pentru ca imaginile să se suprapună, să nu ai două imagini, să nu fii dedublat, să nu fii unul doar pentru tine, şi altul pentru Hristos. Dacă ai dreptul să fii dedublat faţă de societate sau dacă asta cere viaţa socială, în schimb acolo, la spovedanie, eşti tu întreg, aşa cum eşti.
De aceea îndemnul meu pe această temă a imaginii este ca la scaunul de spovedanie imaginea ta să fie cea reală, nu poleită, sub nicio formă. De aceea spuneam că postul este o problemă nu doar de înfrânare, nu doar de faptă bună, ci şi de bună-cuviinţă, de bun-simţ. Iar această bună-cuviinţă se obţine prin suprapunerea celor două imagini: a ceea ce eşti în realitate şi a ceea ce mărturiseşti tu cu buzele tale sau arăţi prin faptul de a fi smerit. Important este ca imaginea ta să fie şi un rod al smereniei, pentru că aceasta este principala virtute. Să nu cauţi niciodată să fii mai mult decât eşti. Şi are Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Romani, o frază extrem de interesantă, dar şi foarte grea de tâlcuit: „Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi şi să nu-ţi crezi decât întru crezarea măsurii”. Cu alte cuvinte, să nu te crezi tu că eşti mai mult decât trebuie să te crezi pe tine însuţi. Iar când e vorba să te crezi pe tine însuţi, să ai măsura bunului simţ şi să nu-ţi creezi în afară o imagine mai frumoasă decât aceea care este în realitate. Fii tu însuţi şi, dacă eşti tu însuţi, vei fi cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, şi cu propria ta mântuire.
Fragmente din meditaţia rostită de Înaltpreasfinţitul Bartolomeu în prima zi din Postul Mare – 14 martie 2005