Monahismul şi viaţa de familie
Cuvânt de învăţătură rostit de Părintele Ioan Cojanu la invitaţia tinerilor din A.S.C.O.R., în cadrul Taberei Naţionale Studenţeşti de la Schitul Găbud (metoc al Mânăstirii Oaşa), având ca temă “Părintele Profesor Ilie Moldovan – Evocări” – 2 mai 2015.
Avem marea bucurie să-l avem pe părintele stareț de la Mânăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia aici, în mijlocul nostru, și sper ca părintele să rămână cât mai mult timp și poate chiar pentru toată viața în sufletele noastre. Părintele ne va vorbi despre monahism. I-am propus noi tema, adică domeniul, zona. Și i-am propus părintelui și pentru că avem o relație cu dumnealui, și pentru că e mult mai avansat decât noi în cele călugărești. Și să nu credeți că ce ați văzut aici e totul. Monahismul e mult mai mult și pe cărările acestea mai înalte ale monahismului o să vă călăuzească, o să ne călăuzească părintele astăzi pe toți. Vreau să vă spun că Părintele Ilie Moldovan, printre altele, era mare iubitor al călugărilor. L-am prins la o sinaxă monahală la Oașa în care ne-a vorbit extraordinar, extraordinar… și nu se simțea în ce vorbea și transmitea că nu este călugăr. Fiindcă te simt călugării cumva când ești teoretician în ale călugăriei și le vorbești lor… Dar nu! Și eram chiar mirat de cum o să ne vorbească nouă, numai călugărilor, (el) care nu este călugăr! Ca un călugăr ne-a vorbit și s-au simțit și ceilalți împliniți în călugărie prin ceea ce a transmis părintele. De aceea, nu întâmplător am ales și tema aceasta, pentru că și asta are legătură cu Părintele Ilie Moldovan și monahismul. Părinte, vă ascultăm! (Părintele Iustin Miron, stareţul Mânăstirii Oaşa)
PARTEA I
Bine v-am găsit! Mulțumesc Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Irineu pentru binecuvântare, mulțumesc domnului Sebastian, mulțumesc părintelui stareț și vă mulţumesc dumneavoastră, celor care ați organizat, pentru prilejul oferit de a cinsti memoria Părintelui Ilie Moldovan și de a-l readuce în amintirea noastră și din această perspectivă, așa cum spunea părintele stareț.
În primul rând, aș vrea să spun că pentru noi, toți monahii care am trecut prin Școala Teologică de la Sibiu, Părintele ne-a fost reper nu atât al unei învățături strict morale – pentru că monahul nu caută granițele, limitele dincolo de care poate evada și nici până unde poate merge în a proba mila lui Dumnezeu –, ci în a ne arăta calea. Mai ales după Revoluție s-a simțit lipsa mai multor părinți duhovnicești care să îndrume obștile monahale, însă iată că unii dintre marii noștri părinți, alegând viața de familie, nu au făcut altceva decât, pe lângă faptul că au dărui Bisericii fii cu adevarat slujitori, să ne ofere și nouă, monahilor sau, mai corect spus, candidaților la monahism, perspectiva unei vieți din care nu trebuie să căutăm niciodată să evadăm, ci pe care trebuie să o aprofundăm, arătându-ne că fiecare își poate afla locul nu căutând în jur, ci prinzând rădăcini. De aceea, adeseori, Părintele Profesor vorbea despre rădăcini din toate punctele de vedere: național, al tradiției, al muncilor noastre tradiționale, al portului nostru, dar și al monahismului, și încă nu în ultimul rând. Poate că acesta este un motiv întemeiat ca să vorbesc despre monahism; altfel, ar trebui să mă retrag în chilia mea și să încerc să trăiesc ceea ce am făgăduit lui Dumnezeu.
Așa că nu o să pot începe decât cu ceea ce poate începe orice monah: Părintele Vasilios de la Sfântul Munte, fiind invitat să susțină o prelegere despre monahism în Franța, şi-a început cuvântul cu un citat din Sfântul Macarie Egipteanul: „Încă nu m-am făcut monah, dar am văzut monahi”. Cred că e singura perspectivă din care putem să vorbim despre monahism. Nu avem cum să vorbim nici despre noi, nici despre experiența noastră. În primul rând, chiar Sfântul Apostol Pavel se raporta la viața duhovnicească având ochii ațintiți asupra lui Hristos, nu asupra propriilor fapte. În al doilea rând, observăm că noi ne îndepărtăm de monahism, de ceea ce înseamnă de altfel experiența noastră cu Dumnezeu. Dacă personal fiecare simțim lucrul acesta, iată că Dumnezeu ne trimite oameni care, prin experiența lor duhovnicească, prin relația lor cu Dumnezeu, ne arată ce putem înțelege prin cuvântul „monah”.
Nu am venit să vă prezint o istorie a monahismului. Aceasta se găseşte în cărți. Cei care sunteți la Teologie ați avut astfel de prezentări în mod academic. Cum am spus, dragostea pentru un Părinte care nu a plecat dintre noi, care pentru noi rămâne viu – tocmai pentru că a înțeles relația sa cu Dumnezeu și nu a uitat-o nici în familie, nici în relația cu studenții, cu credincioșii sau cu oricine –, mă motivează să vorbesc despre monahism. Astfel încât împărtășirea acestei vieți trăite de Părintele Ilie cu Dumnezeu poate fi o temelie a ceea ce vreau să vă vorbesc.
Monahul nu este un om singur. El se înstrăinează de lume tocmai pentru că vrea o relație. Dacă religia înseamnă legătura omului cu Dumnezeu, iată, orice om are dreptul acesta de a avea o relație cu Dumnezeu, Care îl cheamă la o relație absolută, în care Dumnezeu trăiește în el, cum ar spune Apostolul, și îi dă șansa să trăiască și el în Dumnezeu. Fiindcă am amintit că nu sunt monah și am socotit că e potrivit să spun doar „candidat la monahism”, chiar dacă am depus voturile monahale, pot să socotesc, de pe poziția mea, că oricine are dreptul să încerce. Dacă folosesc cuvântul „a încerca”, vreau să înțelegeți că această provocare pe care ne-o face Dumnezeu, adresându-se nu numai ucenicilor, atunci când le spune: „Veniți după Mine,” ci tuturor: „Cel ce vrea să vină după Mine…”, este o aventură. Spun acest lucru nu pentru a justifica ceva, ci de la început vreau să vă pun în gardă, mai ales pe voi, cei tineri, să nu judecați niciodată pe un om care cade, dacă vreți să vă zidiți. Aceasta este deviza oricărui om care caută viața duhovnicească. Privim la aceiași oameni, însă la cei care se ridică. Pe noi ne interesează ridicările. De aceea Patericul are curajul să prezinte căderile în perspectiva ridicărilor.
Primul gând pe care aș vrea să vi-l împărtășesc în acest sens este acela al lui Avva Alonie din Pateric, care spunea astfel: „Dacă nu aș fi dărâmat, nu m-aș fi putut zidi”. Cel dintâi sentiment al oricărui om care, în mod responsabil, nu aventuros (căci monahismul este o aventură, dar nu pentru aventurieri), își asumă viața monahală, este acela de a se descompune. Tot ceea ce a construit, începând cu părinții săi care l-au apreciat, cu profesorii care l-au încurajat, tot ceea ce însemna părerea de sine, se cuvine să fie demontat. Chemarea lui Hristos este foarte clară; El ne cheamă spre moarte. Pentru că, iubiții mei, întreaga viață religioasă, tot ceea ce înseamnă act religios, tot ceea ce înseamnă spațiu religios, până și imaginea, până și lumina, până și sunetul, totul este altfel. Așa încât această schimbare înseamnă a ieși dintr-un spațiu, a ieși dintr-o lume pentru a putea intra în alta. Ioan Alexandru avea această expresie: „ușă de intrare și ieșire”. De altfel orice ușă este o ușă de intrare, dar, înainte de a intra, trebuie să ieși. Orice înviere presupune moarte, nu? Orice viață nouă presupune părăsirea unei vieți vechi. Așa încât cuvintele Apostolului care ne învață că nu toți vom muri, dar toți ne vom schimba, pun semnul egalității între schimbarea duhovnicească și moarte.
Aşa încât eu, de pe poziţia mea, îndrăznesc să spun că moartea în acest sens exista încă din rai. Omul pământesc, creat de Dumnezeu din pământ și înzestrat cu toate capacităţile divine, adică cu chipul slavei lui Dumnezeu, era chemat la o astfel de transformare, o astfel de schimbare, încât nimic din ceea ce era înainte nu mai putea rămâne. Altfel spus, tot ceea ce a fost omul dintru creaţie trebuia să moară. S-a semănat om trupesc, om pământesc, însă culesul este raportat la omul duhovnicesc, la planul lui Dumnezeu sau, cum va spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, la raţiunile lui Dumnezeu.
Drumul de la chip la asemănare, cum spun Sfinții Părinți, nu este rezervat monahilor. Nu! Este oferit tuturor. De aceea monahismul românesc a ales cuvântul atât de drag nouă: călugăr. Dacă privim la chipul Părintelui Ilie Moldovan, nu putem să nu spunem că este un bătrân frumos. Cei care l-am cunoscut, cu atât mai mult. Cuvântul călugăr mai poate fi interpretat şi în sensul bătrân încă din tinereţe. Pentru că diferenţa între ceea ce înseamnă lucrarea unui monah şi lucrarea unui credincios preocupat de mântuirea sa este că monahul încearcă, se forţează încă din tinereţe să trăiască vârsta maturităţii sau, mai bine zis, a bătrâneţii. Încearcă să se elibereze de ceea ce în mod natural, în mod fiziologic, este eliberat la bătrâneţe. Aşa cum ar spune Eclesiastul: auzul piere, văzul se micşorează, lăudătorii se împuţinează. Toate acestea îl ajută pe omul credincios să se întoarcă cu faţa către Dumnezeu. Să se întoarcă total cu faţa către Dumnezeu. Unii bătrâni, care și-au făcut din tinerețe datoria faţă de familie, de multe ori aud de la cei din jur, mai ales de la cei care nu se pot împăca cu bătrânețea: „Tată, bunicule, lasă-ne în pace!” Adică întoarce-te la rostul tău. Oamenii aceştia devin frumoşi pentru că toată viaţa au fost întorşi spre Dumnezeu şi acum se simt eliberaţi. Acesta este şi călugărul.
Frământarea din sufletul şi din trupul unui tânăr călugăr nu este alta decât frământarea voastră, iubiţi tineri. Cel care a plecat dintre voi spre mănăstire rămâne acelaşi. El forţează mâna lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu să-l binecuvinteze. De ce? Fiindcă Îl doreşte pe Dumnezeu. Psalmistul are acele cuvinte frumoase: „Precum doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule cel viu”. Iată de ce vrea să moară monahul faţă de lume. Nu pentru că nu-i este dragă lumea! Nu! Lumea fierbe în el, în orice tânăr şi nu chiar tânăr, că eu nu mai sunt tânăr deloc. Lumea fierbe în mine. N-am putut să fug de mine. Eu mă duc cu tot echipamentul la mănăstire şi zac acolo la pământ, pentru că Îl aştept pe Dumnezeu. Acesta e monahul contemporan. Este cel care se frământă, care nu renunţă, nu pentru că-l opreşte cineva, nu pentru că nu-l cheamă lumea.
Am întâlnit adeseori tineri care nu au avut niciun succes în încercările lor de a se căsători. După ce au mers în mănăstire, chiar și cei mai urâţi erau considerați frumoși de toate fetele. Înseamnă că diavolului nu-i plăcea că ei se aflau acolo. Că diavolul deja îi descoperise, că ei aveau luptele lor.
Noi nu am plecat în mănăstire pentru că nu am avut ce face în lume. Spun atâţia Părinţi până astăzi: Dacă eşti bun de mănăstire, eşti bun şi de a fi în lume. Eşti bun şi de a fi tată sau mamă. De aceea unul dintre marii Părinţi, care poate a fost cel mai prolific în domeniu, Evagrie Ponticul, va da definiţia monahului: „despărţit de toţi şi unit cu toţi”.
Nu numai că monahul, prin sine, duce lumea în mănăstire; monahul, atunci când a ajuns să-L simtă pe Dumnezeu, descoperă în El adevărata viaţă. Și nu numai viaţa veşnică o descoperă, ci și adevărata dimensiune a vieţii de aici.
Când ajungem în mănăstire, primul lucru pe care îl dorim fiecare dintre noi este să îmbătrânim. Adică să ne liniştim. Mitropolitul Bartolomeu avea o definiţie a isihiei: „liniştea de a te şti neliniştit”. Dacă un tânăr ajunge deja să se liniştească, undeva lucrurile nu stau bine. Dacă un monah tânăr nu are luptă, înseamnă că în sine a făcut pact cu diavolul. Undeva a lăsat o uşă sau un geam deschis. De aceea, iubiţii mei, primul lucru cu care aş vrea să vă sperii este acela că un monah nu are linişte. Dar ce să vă spun? Până şi cei bătrâni nu mai au linişte. Pentru că dorul după Dumnezeu aduce în sufletul omului o mai mare nelinişte decât lupta cu diavolul. Aici este de altfel şi cheia.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune că dacă răul este o lipsă a binelui, întunericul este o lipsă a luminii. Cu cine trebuie să te lupţi? Cu întunericul? Nicidecum. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune: cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos. Monahul nu se uită la luptele sale, la rănile sale. În Ortodoxie nu veți întâlni monahi care să-și numere rănile. Nu! Nici măcar care să și le oblojească.
Monahul are o singură țintă. Așa cum ați auzit poate cei care ați fost la Ierusalim, toată viața monahul strigă să vină lumina. Este omul care dorește Învierea, pentru că și-a asumat moartea. Este cel care a avut curajul să moară crezând în Înviere, fără să vadă Învierea.
Acesta este strigătul monahului, acesta este dorul lui după Dumnezeu. De aceea Sfântul Ioan Scărarul în „Scara” spune că monahul este o silă a firii. Da, este un firesc al nostru, dar un firesc cu nimic pământesc în el. Așa cum ar spune Apostolul Pavel despre cele două legi, legea minții și legea trupului.
Monahul caută să asculte de legea duhului, a minții. „Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele” (Rm 7, 23). O vede, dar uită tot timpul de cele ce sunt în urma lui. Este esențial în viața monahală. Un monah nu poate să stea să-și numere păcatele. Un creștin nu poate să stea să-și plângă păcatele. Adevărații monahi, ca de altfel și adevărații creștini, sunt cei care de dimineața până seara și de seara până dimineața își uită păcatele lor, pentru că sunt preocupați de a-L dobândi pe Dumnezeu. Sigur că le uită în momentul în care le-au mărturisit; de aceea în pustie părinții își mărturiseau seara gândurile de peste zi și dimineața gândurile de peste noapte. Tocmai pentru ca să le lase în urmă. În mânăstirea noastră, am încercat și noi să ne mărturisim cel puțin de două ori pe săptămână. Dar ar fi bine ca monahul să se mărturisească în fiecare zi.
Oamenii de astăzi sunt preocupați de răul din lume. Vedeți, ne hrănim cu răul. Foarte mult aud, în ultimele luni, că poporul vrea sânge. Și i se dă. Ce se întâmplă cu noi? Ce zidim în noi? Cu ce ne hrănim noi? Cu ce ne hrănim, aceea devenim.
De aceea, iubiții mei, monahul, deși nu-L vede pe Hristos, deși nu vede lumina, deși nu a gustat din Înviere, are o singură țintă. Se hrănește cu Cuvântul lui Dumnezeu. Este cel care se dezlipește de lume nu pentru că îi este ușor, nu pentru că nu o vrea, ci pentru că vrea altfel, vrea altceva, vrea să-și hrănească sufletul cu Dumnezeu, cu ceea ce ar numi mulți în zilele noastre, așa cum auziți adeseori, „gândire pozitivă”. Nu, dragii mei, nu e gândire; e viață. Când ne hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu, noi ne hrănim cu viață. Un tânăr care are exercițiul de a citi Cuvântul lui Dumnezeu în fiecare zi, de a se hrăni din Sfinții Părinți măcar cu un paragraf, de a-l păstra în mintea lui toată ziua, după un singur an ajunge să simtă că se întărește sufletește exact cum simțim că ne întărim trupește când ne hrănim la masă. După ce se hrănește, un om istovit, un om flămând simte cum întregul lui organism prinde puteri. Așa și sufletul.
Iubiți tineri, problema cea mai gravă în ziua de astăzi este aceea că și noi, monahii, și credincioșii, ne ocupăm de analize – analizăm totul, eviscerăm totul, vrem să cunoaștem totul. Pentru ce? Începând de la cuvântul Sfintei Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu, și până la cuvântul părintelui din parohia dumneavoastră, până la cuvintele Părintelui Teofil sau ale Părintelui Profesor – sigur, mai puțin accesibile tuturor –, toate nu sunt altceva decât hrană pentru suflet. Aceasta cred că este una din marile probleme ale candidaților la monahism. De obicei merg în mănăstiri și analizează – și bine fac –, și merg în două-trei mănăstiri ca să aleagă unde li se potrivește. Problemele încep după ce se așează acolo. Starețul sau duhovnicul nici nu are timp, nici nu are cum să îl analizeze. Nu. Dimpotrivă, el îi analizează pe toți. Deformarea aceasta ne face să căutăm a ne hrăni cu gunoaie.
Arhiepiscopul Iustinian de la Maramureș ne povestea că, atunci când era stareț la Rohia, veneau oameni care îi criticau pe călugări pentru greșelile lor, sigur, justificate. Şi îi întreba: „Auzi, dumneata pe ce ușă ai intrat? Se pare că pe uşa din spate. Orice casă are și un coș de gunoi. Dacă umbli prin coșurile de gunoi nu vei înțelege niciodată viața monahală. Vrei să știi păcatele călugărilor? Ți le spun eu, ți le spun pe ale mele. Dar la ce-ți folosește? Vrei să te folosești de călugăr? Uită-te la luptele lui și la ridicările lui!”
Când intrați într-o mănăstire, în primul rând să știți că monahii nu au nevoie de nimic din ceea ce aveţi dumneavoastră. În al doilea rând, să știți că s-ar putea să nu vă poată da nimic din ceea ce au ei. Dar, având răbdare, o să vedeți luptele lor. O să vedeți cum învață ei și să cadă – că e foarte rău când nu știi să cazi –, dar mai ales cum învață să se ridice.
Niciodată nu veți întâlni un monah adevărat care să disprețuiască viața mirenilor sau dorința de a avea familie. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cel care blestemă căsătoria micșorează slava fecioriei”. Niciodată nu veți întâlni pe cineva să laude mai mult familia creștină decât monahul, pentru că nimeni nu înțelege ce înseamnă logodna așa cum o înțelege adevăratul monah.
Iubiții mei, logodirea duhului este tot mai rar întâlnită în zilele noastre. Ba chiar Biserica a hotărât ca logodna în vederea căsătoriei să nu se mai facă separat și să se facă doar o dată cu cununia. De ce? Nu pentru că nu are sens, ci pentru că nu mai este înțeleasă. Perioada logodnei este poate cea mai profundă perioadă în care tânărul și tânăra se pot apropia de Dumnezeu în vederea unirii prin Taina Căsătoriei. Logodna înseamnă făgăduință. Logodna este simbolul vieții de aici. Deja ești al cuiva și încă nu. Tu te-ai oferit, dar încă n-ai primit nimic. El ți s-a oferit ție și n-a primit nimic. Vedeți, în Taina Cununiei se spune că, după șapte zile, în a opta zi, tinerii vin cu lumânările aprinse în biserică și li se citește dezlegare ca de atunci să trăiască ca soț și soție. Dacă ați trăi astfel, iubiții mei, ați înțelege și luptele monahului. Iată de ce monahul înțelege mai bine familia.
Dacă o tânără și un tânăr, făgăduiți, logodiți, ar sta un an de zile fără să se uite la vreunul din prietenii sau prietenele lor, pentru că s-a făgăduit, în fața lui Dumnezeu, viitorului soț sau viitoarei soții, cu siguranță ar înțelege rostul luptei. Unii dintre Părinții Bisericii aseamănă această logodnă înainte de cununie cu logodna pe toată viața a călugărului, pentru că el se va uni cu Hristos tot mai adevărat, cum spunem și la Sfânta Liturghie: „Dă-ne nouă să ne împărtășim cu Tine mai adevărat”. Când? „În ziua cea neînserată a Împărăției Tale.” Deci acolo va fi deplină unirea cu Hristos. Se aseamănă cu lupta lui Iacob cu îngerul. Da, dragii mei, să știți că noi, ca și Iacov, luăm locul îngerilor. Și nu numai călugării, ci toți cei care se luptă cu Dumnezeu ca să fie binecuvântaţi de El.
Unul din părinții mei de la mănăstire era tot frământat și aproape că era supărat chiar și pe Dumnezeu. Oricum, pe mama lui Iacov era foarte supărat: De ce l-a înșelat pe fiul ei mai mare? Nu, dragii mei, nu e înșelare; e forțare. E o silă a firii, cum va spune Sfântul Ioan Scărarul. Și nu numai a călugărului, ci și a fiecăruia dintre noi care suntem candidați la Împărăția lui Dumnezeu.
În următoarea parte a cuvântului meu aș vrea să mă refer la cele trei voturi monahale. Le știți. Aș vrea însă să le abordez din altă perspectivă, mai aproape de dumneavoastră, de cei care sunteți căsătoriți sau care o să vă căsătoriți. Eu nu văd nicio diferență, decât de timp, între voturile monahale și logodna din cadrul cununiei. Deși poate să meargă de tânăr în mănăstire, candidatului la monahism i se primesc voturile doar când a ajuns la vârsta maturității duhovnicești. Primul vot se referă la lumea materială. De aceea se socotește că votul sărăciei ne desparte de tot ceea ce înseamnă creația lui Dumnezeu pe pământ, înafară de om. Votul fecioriei arată că monahul s-a separat de lume, despărţindu-se nu de femeie, ci de tot ceea ce înseamnă relația cu femeie: copii, relațiile pe care ți le aduce familia în întregimea ei și așa mai departe. Sigur, votul ascultării este cel mai greu, de aceea el are mai multe trepte. La monah, exercițiul votului ascultării începe de când intră în mănăstire, prin ascultarea față de stareț sau față de părintele duhovnicesc în ascultarea căruia îl pune starețul. Deci ascultare față de o singură persoană. Însă atunci când depune votul ascultării la tunderea în monahism, i se spune: „Ascultare să ai față de toți!” Lucru care ar putea să-l surprindă pe tânăr și să zică: „Părinte, când am intrat în mănăstire nu mi-ați spus aşa. Ascultare mi-ați spus să fac față de dumneavoastră sau față de părintele pe care mi l-ați dat. Iar acum să ascult de toți?!” Da, dragii mei, aceasta este noaptea minții. Tot ceea ce este rațional, tot ceea ce este judecată omenească, tot ceea ce este logică moare. Trebuie sa asculți de toți. E o nebunie! Păi cum, când sunt o sută de oameni, două sute – câţi se află aici –, şi fiecare îţi cere ceva în felul lui, poți să asculți? Ei, trebuie să fii Dumnezeu ca să asculți. Asta înseamnă ascultarea: îndumnezeire. Deci ascultarea începe cu lepădarea de sine și ea se face la început de o singură persoană. Cred că e mai greu, mai ales dacă trebuie să asculţi de un stareț din acesta ca și noi. Dar trebuie să mori față de tine și e ușor dacă ești hotărât.
Ca duhovnic, cunosc foarte multe familii, tinere sau mai în vârstă, şi nu văd nici o diferenţă între voturile monahale și legătura pe care o cere familia. Cineva care ia în serios căsătoria nu mai are nimic propriu. Pentru această persoană nu mai există decât soţul sau soţia, în rest toate femeile și toți bărbații au murit. Și ce să zic de ascultare? Cu cât trece vremea, cu atât o să apară mai mulţi membri în familie, o să vină și nepoții, și strănepoții, și chiar nu mai ai niciun cuvânt de spus. Nu văd diferența, decât dacă cineva o ia prea ușor în viața de familie. De aceea, atât în monahism, cât și în viața de familie, cred că cei mai ascultători trebuie să fie cei mai bătrâni.
În finalul cuvântului meu, fără a identifica un specific al monahismului românesc, aş vrea să mărturisesc că mi-au fost dragi Părinții mari din ţara noastră, şi nu numai Părinții din monahism, ci și Părinții care au trăit viață de monahi, care au luat în serios viața religioasă și în familie. Deși trebuie să vă mai spun că unul dintre cei mai dragi Părinți contemporani îmi este un Părinte din Sfântul Munte; nu l-am văzut niciodată, dar gândirea lui mă așază de fiecare dată pe cale: Părintele Vasilios Gondikakis de la Mânăstirea Iviron din Sfântul Munte Athos, care acum se apropie de vârsta de 80 de ani.
Nu cred că nedreptățesc pe cineva dacă spun că în ţara noastră mănăstirea a fost atât de aproape de viața familiei, încât majoritatea călugărilor s-au trezit cu părinții și cu frații după ei în mânăstire. Vă dau un singur exemplu: La mănăstirea unde am fost călugărit și eu – și în care sunt și acum –, a trăit un mare stareţ, Părintele Sava Cimpoca. Viaţa lui a avut o traiectorie mai neobişnuită, dar care seamănă într-un fel cu firea românului. El a ajuns în mânăstire aproape fără să știe ce se întâmplă. Familia lui se trăgea din Sadu, de langă Sibiu. Tatăl lui a fost primar, iar în familie erau trei fete şi trei băieți. Una dintre fete s-a dus la Mânăstirea Țigănești, iar când a venit acasă și a povestit părinților cum e acolo, la mânăstire, aceştia au vândut tot şi au împărțit banii în două: o parte au dus la Mânăstirea Țigănești, unde s-a retras mama cu fetele, iar o parte au dus la Căldărușani, şi acolo a plecat tata cu băieţii. Una dintre fete, pe când era maică bătrână la Țigănești şi pe care am mai prins-o în viață, povestea că tatăl lor bătea metanii toată noaptea, încât până în odaia din față se auzea cum lovea podul casei cu fruntea. „Ăsta era ritmul”, spunea maica, „pe care noi adormeam și pe care ne trezeam din somn.”
Sigur, Părintele Sava a avut o traiectorie destul de grea. A fost un copil educat, ascultător, dintr-o familie bună. Tatăl lui era deja iconom când el a fost hirotonit ierodiacon. Atunci şi-a dat seama că nu e pentru monahism. Frământările, luptele lui au fost atât de puternice, încât a plecat din mănăstire. Tatăl lui i-a spus atunci: „Ori ești călugăr, ori nu ești!” S-a căsătorit, a avut trei fete (care mai trăiesc), însă nu s-a putut despărți de viața religioasă. A fost preceptor printr-un sat din Oltenia, a cântat la strană și era atât de evlavios, încât episcopul locului a hotărât să-l hirotonească preot. Deşi preot, nu s-a putut apropia de altar, și a cerut soției să-i îngăduie să se întoarcă în mânăstire. S-a dus în Moldova, a devenit schimnic, iar mai târziu a fost chemat la Râmeț ca să înceapă viața monahală de acolo. Dar n-a stat multe luni, căci murind starețul Schitului „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, l-au adus la schit și acolo și-a încheiat viața. A murit în 1955. Era socotit făcător de minuni. Când punea mâinile pe bolnavi, aceştia se făceau sănătoși. A fost un om foarte modest. Nu vorbea mult; eu socotesc că vorbea cu Dumnezeu. Ar fi putut să se rătăcească, să se piardă pentru totdeauna. Dar nu s-a pierdut. Mereu Biserica a avut de câștigat din această apropiere a monahismului faţă de viaţa de familie.
Așa se explică și motivul pentru care părintele stareț ne-a chemat aici, așa se explică și nașterea acestui schit sau, mai precis, dezvoltarea lui la dimensiunile acestea. Chiar spunea părintele stareţ: „Nu știu cât îi influențăm noi pe credincioşi, dar ei precis ne influențează chiar în ce priveşte dimensiunile clădirilor pe care le construim în funcţie de numărul celor care vin aici”. Atât de mult ne influențați misiunea, încât vă simțim aproape. Nu contează nici măcar căderile dumneavoastră sau ale noastre, ci contează dacă ne pierdem sau nu țelul.
Pe cei care participă la război, un singur lucru îi face să devină eroi: faptul că nu renunță la luptă. Așa încât închei folosind cuvintele unuia din Părinții Patericului, care își îndemna ucenicul să nu părăsească mânăstirea numai pentru că avea lupte, avea frământări, fiindcă şi el, deşi părinte, la rândul lui avea lupte pe care nu le putea învinge nicicum. Și iată ce îi spune acest Părinte, folosind un cuvânt din Sfânta Scriptură: „Decât să ne întoarcem în Egipt, mai bine să ne rămână oasele noastre în pustiu”. Vă mulțumesc!
***
PARTEA A II-A
Ce verset ne-aţi recomanda, pe care să-l folosim tot timpul anului?
Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru mântuire. Nu cred că trebuie să vă opriţi asupra unui verset. E drept că uneori unele cuvinte ne spun mai mult. Simţim că ni se adresează nouă. Trebuie să avem şi grijă, căci unii fac chiar din citirea Sfintei Scripturi o metodă de a ghici, de a vedea ce le spune aceasta. Nu. Trebuie să le luăm la rând. Însă, într-adevăr, sunt stări ale noastre în care ne hrănim mai mult din Sfintele Scripturi. Aşa cum ne spune Apostolul Pavel: Mai întâi ne hrănim cu lapte, apoi cu carne. Până acum ne-am hrănit cu lapte. Uneori găsim cuvinte mai grele, pe care le înţelegem cu anevoie, şi alteori întâlnim cuvinte mai uşoare, pe care le primim mai bine. Dar e bine să diversificaţi lectura, e de folos şi pentru minte.
Scriptura poate fi citită şi de folos în mai multe forme. Spre exemplu, cum am spus, ne hrăneşte sufletul. E bine să o studiem şi pentru a cunoaşte istoria vieţii lui Iisus Hristos, mesajele pe care le-a transmis, relaţia care a existat între El şi ucenicii Lui. Să construim şi noi o relaţie cu Dumnezeu în acest sens. Apoi, Sfânta Scriptură se adresează şi părţii afective. Numai să citim cuvintele Mântuitorului Care spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat” sau: „Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu are, ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei”. Sigur că eu niciodată nu o să îndrăznesc să-I spun Lui Dumnezeu că mi-e prieten. Avem o priceasnă în care Îi spunem lui Hristos „prieten”, însă chiar mă doare când cineva socoteşte că poate să-L numească astfel. Hristos le spune ucenicilor: „Voi Îmi spuneţi Stăpân şi Domn, şi bine ziceţi, că sunt”. Deci, pentru noi, Hristos este Stăpânul nostru, adică Domnul nostru şi Dumnezeul nostru. Aşa cum va spune Toma şi cum vor spune de altfel toţi ucenicii, la rândul lor. Te simţi însă foarte bine când tu, ca slugă, ca rob, ca praf şi ţărână în faţa lui Dumnezeu, ești evaluat de Dumnezeu şi îți spune că eşti prietenul Lui. Deci sunt și cuvinte de mângâiere. Sunt momente în care într-adevăr şi eu caut cuvintele acestea, atunci când mă simt batjocorit şi îmi dau seama că nu sunt monah ca să rabd ca un monah, şi atunci nu mă alint, dar mă mângâi un pic cu cuvintele Domnului.
Pentru asta trebuie însă să citiţi foarte des din Sfânta Scriptură, zilnic, dacă se poate. Părintele Teofil avea un program de citire a Sfintei Scripturi şi, pentru că nu sunt în domeniu, eu chiar vă recomand programul Părintelui. Important este să ne folosim mereu. Şi să ne folosim de ea fără să ne gândim cum să răspundem celor care nu sunt ortodocşi. E periculos. Pentru că atunci când intri într-o astfel de luptă rişti să devii şi tu ca ei, folosind aceleaşi arme. Scriptura nu este o armă. Scriptura este de folos spre mântuire. De aceea, citiţi toată Scriptura.
Cum l-aţi cunoscut pe Părintele Ilie Moldovan şi dacă aveţi vreo amintire mai deosebită.
Cu Părintele Profesor n-am fost întotdeauna în relaţii foarte bune. Spre exemplu, m-a certat o dată când m-am prezentat la examen nepregătit. Şi a fost atât de supărat, încât mi-a fost ruşine, fiindcă dânsul avea admiraţie foarte mare pentru monahi. Cum mă vedea şi înalt, credea că sunt mare şi la învăţătură. Deci a fost tare supărat, încât a fost prima şi ultima dată când am îndrăznit să mă prezint în faţa Părintelui mai puţin pregătit.
Cel mai drag mi-a fost să-l ascult pe Părintele. Eu am făcut facultatea la fără frecvență; mai întâi am făcut seminarul şi m-am dus într-o parohie, unde am slujit nouă ani de zile, şi pe urmă m-am călugărit. Ei, făcând-o la fără frecvenţă, mă prezentam aproape numai la examene. Veneam cu o lună înainte, ca să citesc, şi îmi plăcea să-l ascult pe Părintele. Cele mai frumoase momente au fost acelea când eram numai eu cu dânsul, şi n-au fost puţine. Uneori mă asculta când putea şi mă lua chiar de pe hol: „Haide să te ascult!”
Apoi l-am cunoscut într-o altă ipostază, în misiunea pe care a făcut-o în judeţul Mureş. Era perioada când eram exarh şi Înaltul Andrei voia să înfiinţăm mănăstire acolo, în judeţ, unde erau puţini români, iar părintele ne susţinea. Ei, atunci am cunoscut latura aceasta a monahului din el. Era trăitor al cuvântului… L-am cunoscut şi pe Părintele Stăniloae destul de aproape. În anii cât am fost în parohie şi apoi, până când Părintele a plecat la Domnul, în ’93, de două ori pe an mergeam la Ţigăneşti şi stăteam aproape câte o lună. Dormeam la nepoatele dânsului şi ziua mergeam la dânsul, nu neapărat să vorbească cu mine, cât să-l ascult. Şi aveam acolo un locşor, şi pe mulţi dintre părinţi sau dintre teologi i-am cunoscut în casa Părintelui.
Pe Părintele Dumitru Stăniloae l-am cunoscut ca un om foarte duhovnicesc. În perioada cât l-am întâlnit, după ce se pensionase, l-am auzit foarte mult pe Părintele Stăniloae vorbind duhovniceşte. În ‘81 m-am preoţit, iar pe vremea aceea dânsul lucra atât la Teologia Dogmatică, cât şi la Morală, volumul III, adică Ascetica şi Mistica. Mai bine zis, le revizuia. Și aveam ocazia să ascult discuții din altă perspectivă decât aceea a studiilor, a analizelor ştiinţifice, şi anume dintr-una duhovnicească. Ei, al doilea om şi singurul după aceea pe care l-am mai auzit vorbind aşa, a fost Părintele Profesor Ilie Moldovan. Nu pentru că nu mai sunt, dar îmi pare rău că n-am avut ocazia să-i cunosc şi pe alţii, care să privescă lucrurile atât de profund şi în acelaşi timp atât de simplu, încât orice candidat la viaţa duhovnicească să poată înţelege. Era aşa cum l-aţi auzit şi aici. Foarte răspicat, detalia lucrurile, nu mergea mai departe până ce omul nu înţelegea că e vorba de probleme ale sufletului, ale inimii, şi nu numai ale minţii. Cel puţin cât l-am cunoscut eu în această ipostază, folosea mintea numai pentru a mişca inima. De aceea, de cele mai multe ori, rostea expresii populare. Aţi văzut că şi aici era o colindă, chiar din versuri pe care le întâlnea între credincioşi. De aceea cred că a fost atât de bun, încât m-a iertat atunci când m-am prezentat nepregătit la examen.
Ce gânduri sau sfaturi le dădea Părintele Ilie Moldovan celor care voiau să se căsătorească sau să intre în mănăstire?
Nu l-am auzit niciodată îndemnând pe un tânăr să se călugărească. Cred că avea un respect atât de mare pentru monahism, încât nu îndemna la călugărie. Sfaturi pentru familie avea foarte multe, ca şi sfaturi pentru călugări. Deci pentru un candidat la călugărie întotdeauna avea sfaturi. Respecta partea aceasta a tradiţiei monahale româneşti, pe care am întâlnit-o şi la Părintele Stăniloae. Poate aţi şi citit; Părintele Stăniloae a vorbit despre monahismul românesc, despre Sfântul Gheorghe de la Cernica şi despre alţi monahi. Fără a fi părtinitor în comparaţie cu monahismul slav, el a vrut să arate întotdeauna că monahismul românesc are un specific al lui. La români, atât familia, cât şi monahismul au un specific al lor, şi ţinea mult să fie dezvoltată această latură. Prima – şi cred că aceasta le era comună – era aceea a disponibilităţii pentru alţii. Părintele Profesor le spunea şi tinerilor că trebuie ca după ce se căsătoresc să aibă altă abordare faţă de ceilalţi. Nu spunea să te închizi. Eu am fost foarte categoric: gata, nu mai există alt bărbat, altă femeie decât soţia ta sau soţul tău! Ei, Părintele afirma (şi cred că merită să spun asta) că trebuie să-i vezi altfel. Sigur că avea o perspectivă duhovnicească şi din punct de vedere monahal, dar şi din punct de vedere al familiei. E poate cel mai important lucru pe care aş putea să vi-l spun din ce-mi amintesc acum. Deci nu închide uşa faţă de cel ce bate la uşa ta, chiar dacă e străin.
Iar Părintele Stăniloae spunea despre Sfântul Gheorghe de la Cernica că a adus ceva nou în monahismul de la Căldăruşani şi de la Cernica prin faptul că pe lângă studiu, rugăciune, a adăugat şi lucrul, munca. Sfântul Calinic de la Cernica va veni şi cu asistenţa socială, ca să-i spunem aşa, după cum se spune astăzi, fapta cea bună faţă de aproapele. Adică munca trebuie să se regăsească în a-l ajuta pe aproapele tău. Deci acestea sunt specifice, aş putea spune eu. Sigur, nu înseamnă că nu le găsim la ceilalţi, dar sunt specifice părinţilor acestora care au avut o viziune asupra familiei româneşti şi asupra monahismului românesc.
Părinte, aş vrea să vă întreb: duhovnicii mari şi stareţii, de cine fac ascultare?
De nimeni. Tocmai aceasta voiam să vă spun: ei trebuie să asculte de toţi. Vedeţi, iată ce voia părintele acuma să probeze – pot să vă ascult pe toţi? Dar ascultarea este mai mult decât o auzire. A asculta înseamnă a lua pe cineva în sufletul tău. A auzi şi ceea ce nu poate el să exprime. A primi ceea ce el nu poate să-ţi ofere. A te pune în locul lui, a ajunge să-i trăieşti propriul lui calvar sau, cum spune Mântuitorul: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu cei ce plâng”. Cred că în sensul acesta trebuie privită ascultarea, pentru că ascultarea, de altfel, este jertfă. Este disponibilitate pentru celălalt.
Nu este numai o auzire şi de colo-colo o interpretare după bunul meu plac, sau după înţelegerea mea, sau după raţiunile mele. De aceea se mai păstrează şi astăzi în monahismul ortodox ca alegerea stareţului să fie făcută nu după alte caracteristici, ca spre exemplu cel mai bătrân, cel mai inteligent, cel cu mai multă şcolală, cel mai gospodar; nu. Cel mai ascultător. Adevărul e că un om care ascultă aduce şi pace multă, ştiţi. Adică mă duc la stareţ şi simt nu că m-am descărcat, simt că mă odihnesc. Este o expresie, mai nou folosită tot mai des la noi: că-l odihneşte, cutare îl odihneşte. Sigur, există un sens profund aici: adică cel care te ascultă şi te înţelege, chiar dacă nu te aprobă. E foarte important să-l înţelegem pe cel care ne vorbeşte. Nu suntem de acord cu el, dar putem să-l înţelegem. El are nevoie de înţelegere pentru că s-ar putea ca nici el să nu fie de acord cu el. Dar când cineva îl înţelege înseamnă că e de partea lui. Nu e de partea răului pe care l-a făcut sau de partea neputinţei lui, ci e de partea lui, a celui care vrea să se lupte. Că de aceea vine la mine să-mi spună lupta lui sau necazul lui, pentru că vrea să lupte.
De altfel, îndumnezeirea poate fi privită şi din această perspectivă. În Filipeni, capitolul II, Apostolul Pavel îi îndeamnă să fie asemenea lui Hristos, Care, fiind chipul slavei Tatălui, n-a socotit o ştirbire a fi asemenea nouă, şi la înfăţişare ca şi noi, și S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Ascultarea de Tatăl, de altfel, a fost o împlinire a ascultării Tatălui faţă de întreaga lume care îi cerea ajutorul. Până la iad s-a auzit strigătul şi cererea ca Dumnezeu să-i asculte pe oameni, să le trimită pe Fiul Său. Împlinirea ascultării Tatălui faţă de lume.
Asta înseamnă și îndumnezeirea noastră când ne facem asemenea lui Hristos și ne facem ascultători până la moarte. Spuneam joi că ascultarea înseamnă un act liturgic. Relaţia cu Dumnezeu începe cu „Ascultă, Israele”. Nu spune: „Vino după Mine”. După aceea urmează pașii ceilalţi: de a înţelege, de a veni după. Sau, cum spune judecătorul Samuel: „Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă”. Deci începe cu ascultarea și atinge apogeul unirii cu Dumnezeu prin ascultare.
Împărtășirea din cuvânt, de altfel, merge până la identificare cu jertfa lui Hristos. Vedeţi, noi ducem la altar pâinea și vinul. Este o nebunie, pot să spun, și nu cred că greșesc, că se vorbește despre Împărtășirea deasă sau rară. Nu există deasă, nu există rară, de Dumnezeu nu te poţi împărtăși în șuturi, așa, că mi-e foame. Nu. Ori te împărtășești tot timpul, ori, exact ca şi cum ai zice de lumină: „Păi n-am nevoie acum!” Ei, în viaţa duhovnicească te odihnești, nu dormi ca să ai nevoie de întuneric. Împărtășirea din Dumnezeu este continuă, dar nu acolo se pune accentul. A fost o falsă problemă, de altfel nici nu era problema Euharistiei acolo. S-a ajuns la Euharistie din ispită diavolească. Problema era a colivarilor, cearta era a colivarilor, așa era și numită. Aveau alte probleme ei. Nu există rară sau deasă Împărtășanie. Există a te împărtăși cu Hristos sau a nu te împărtăși cu Hristos, a te împărtăși spre viaţă sau spre osândă. Pentru că dacă Hristos nu se împărtășește de tine la Liturghie, cum să te împărtășești tu de Hristos? Spune clar: Nu vei avea parte de Mine, dacă nu Mă lași să Mă împărtășesc. De ce? De prostia ta, de păcatele tale.
Fericitul Ieronim, parcă, Îi spune lui Hristos: „Doamne ce pot să-Ți dau, că toate sunt de la Tine, și înţelepciunea mea. Ce pot să-Ți aduc eu Ție?” „Ai ceva, Ieronim.” „Doamne, ce?” „Păcatele tale.” Deci Hristos vrea să Se împărtășească de mine așa cum sunt. Ei, la Sfânta Liturghie eu trebuie să mă aduc pe mine. Deci dacă eu nu mă aduc pe mine, nu-L ascult pe Dumnezeu, nu fac pasul, există undeva o ruptură: eu sunt cu gândurile mele, eu sunt cu problemele mele, cu altceva. Eu sunt cu fariseii și cărturarii, câţi bani să iau pe Hristos. Și mă împărtășesc, nu? Așa a făcut Iuda. Și a intrat satana în el. Acolo-i problema cea mare și eu trag un semnal de alarmă.
Problema e dacă eu vreau sau nu. Dacă eu ascult sau nu ascult. Dar e altceva când e vorba de duhovnic, să știţi. Poate aţi vrut să vă referiţi la asta, dacă stareţii şi duhovnicii au şi ei un duhovnic. Orice monah trebuie să aibă un îndrumător duhovnicesc. Sigur, unii deja s-au dus dincolo, iar cei care i-au ascultat sunt bătrâni și așteaptă și ei să se ducă după duhovnicii lor. Până atunci avem nevoie de duhovnici. Până și Antonie cel Mare avea nevoie de duhovnic. Și știţi cine a fost acesta: Pavel cel Simplu. Când trebuia să meargă în Alexandria, mai întâi s-a dus la Pavel: „Pavele, ce să fac?” Deci a întrebat. A vrut să asculte. „Să merg sau să nu merg?” Pavel: „Dacă vei merge, vei fi Antonie. Dacă vei rămâne, vei fi Marele Antonie”. Deci fiecare trebuie să ascultăm de cineva. Îi spuneam părintelui acum câţiva ani că după ce începi să fii stareţ, începi să înveţi ce înseamnă să asculţi. Atunci îţi dai seama că trebuie să asculţi. Trebuie să-i asculţi pe toţi și nu-i greu, dar nici ușor. De aceea vreau să înţelegeţi ascultarea în sensul acesta.
Până la ce prag? Adică trebuie să fie o limită, nu?
Până la Dumnezeu. Sigur, direcţia trebuie să fie Dumnezeu. E drept, pentru că dacă duhovnicul meu cade, nu pot să-l ajut să se ridice, nu pot decât să-l aștept să se ridice. Dacă nu înţeleg, nu ascult. Nivelul ascultării dovedește nivelul înţelegerii noastre. Pot să îi spun unui ucenic: Uite, frate, părerea mea e asta, dar facem cum zici tu. Să știţi că orice e relativ în lumea asta. Știţi povestea cu ceapa. Părintele are o grădină mare de zarzavat aici. Nu știu dacă v-a pus să smulgeţi ceapa. Să știţi că am probat. Și cu rădăcinile în sus crește ceapa. Crește. Își face alte rădăcini. Și de dragul ascultării crește. E paradoxal, da. Numai să asculţi. Ce contează că sacrificăm ceapa în grădină și omul a ascultat. A renunţat la părerea lui. Doar să nu fie împotriva mântuirii. În rest, ascultă! Dacă cineva îţi cere să mergi cu el o milă, mergi două. Deci fii mărinimos și spune: „Da, chiar pe acolo vroiam să merg, pe acolo, chiar în direcţia aia vroiam să merg și eu”. Ca să se simtă bine că n-ai făcut un sacrificiu. Da. Nu știu dacă e de acord domnul profesor cu mine, aici chiar e domeniul moralei și o să-mi dea nota la urmă.
Domnul Sebastian Moldovan: Dacă tot m-aţi provocat, aș vrea să vă întreb și eu ceva, legat de această spiritualitate ortodoxă românească, în special, din această zonă a Apusenilor. M-a impresionat foarte mult o carte care a apărut, relativ demult, despre un pustnic, pe nume Arsenie Praja. Am descoperit acolo monahul, dar o extraordinară evlavie a poporului român faţă de monahism, faţă de viaţa ascetică. Aţi și amintit mai devreme de părintele Sava și despre o întreagă familie. V-aș ruga să ne spuneţi în ce măsură ea se mai manifestă cu aceeași intensitate ca în trecut. Cum credeţi că am putea reface legăturile cu această tradiţie a noastră? Mănăstirile, ca și obști consacrate, au fost distruse și monahii împrăștiaţi timp de două secole. Totuşi, în secolul XX am avut un om ca părintele Arsenie Praja, (și) probabil mulţi alţii – eu am auzit de fratele Ioan de la Strungari -, oameni cu o viaţă duhovnicească extraordinară, dar pe care nu-i cunoaștem.
Da, cred că majoritatea acestor pustnici pe care îi amintiţi dumneavoastră vin tocmai din zona familiei.
Domnul Sebastian Moldovan: Cum să mai găsim acest context familial în condiţiile actuale? Mai e posibil? Cum am putea să ne readăpăm la acest izvor, la aceste rădăcini ale noastre? Nu mă gândesc la a exclude toate lucrurile bune, și frumoase, și importante, și sfinte pe care le primim din tradiţiile creștine: monahismul athonit, monahismul rusesc, Valaamul ş.a.m.d, multe altele pe care le avem.
Cred că importanţa familiei pentru monahi și, mai ales, greutăţile prin care treceau familiile lor, îi făceau ca, de multe ori, să fie apropiaţi de ei. De exemplu, am cunoscut niște maici care, în Oltenia, după al doilea Război Mondial, când a fost seceta din ’46, intrau într-un sat şi îl străbăteau de la un capăt la celălalt cerând ajutor de la oameni. Când ieșeau din sat, ieşeau tot cu traista goală. Adică încercau să echilibreze. Unde avea omul să-i dea de mâncare, primeau, puneau în traistă. Unde nu avea, lăsau ele. Deci era efectiv o cerșetorie din aceasta, fără a cere nimic. Se duceau, vorbeau cu ei despre Dumnezeu. Maică, să nu vă dau ceva? Dacă ai… Să primească Dumnezeu, să fie primit! Nu cereau nimic. Eu am cunoscut câteva din aceste maici. De exemplu, una din maici, maica Mina, schimonahie de la Mânăstirea Pasărea, a fost medic, dar a renunţat la medicină. Era dintr-o familie foarte bună. S-a dus la Pasărea și, până a devenit schimonahie, asta făcea. Ea avea darul înainte-vederii. Dacă mergeai la ea, nu-ţi spunea ce ai, cine ești, cum ești, ci de ce să te ferești! De multe ori, chiar după moartea ei, nu după ce se împlinea, mi-am dat seama că maica m-a ferit de lucrul cutare și cutare. Acolo am dus și eu o ucenică, dar nu la ea – că deja ea era foarte în vârstă când am cunoscut-o –, ci la ucenicele ei, maica Mina Marta, maica Pavelida, foarte vrednice și ele. Ele au prins decretul, au fost scoase afară din mânăstire. Bătrâna, foarte înţeleaptă, a cumpărat la poarta mânăstirii un teren, a construit o căsuţă și le-a adus acolo pe ele. Și le-a zis: „Așteptaţi, că lucrurile se vor liniști.” Nu aveau voie nici să între în mânăstire şi mergea ea la ele, pentru că erau foarte tinere. Una era profesoară și alta lucra în fabrică. Maica Pavelida era profesoară de biologie și vă închipuiţi ce trebuia să predea acolo. Povestea cât îi era de greu și îi spunea doctoriţa: „Auzi, fată, spune așa, că nu se supără Dumnezeu! Lasa-i pe ei! La şcoală, sfătuieşte-i pe copii să mai întrebe și pe mama și pe tata, dar spune-le ce scrie acolo în carte! Nu te opune!” Foarte înţelepţi oameni am avut! Ei, maica aceasta a fost doar una dintre multe altele care au făcut lucruri asemănătoare. Aşadar, familia românească a fost foarte serioasă! Tinerii erau foarte curaţi! Erau şi curaţi, și sănătoși la minte! Părintele Stăniloae spunea că pe noi ne-au salvat două lucruri în perioada comunistă: spovedania – că se spovedeau până și securiștii – și faptul că am fost sănătoși la minte. Sănătatea minţii a venit şi din faptul că nu ne-am complicat. Noi n-am făcut pe vitejii – n-avem zăvorâţi! Aşa cum spunea domnul profesor, majoritatea călugărilor erau la marginea satului, erau schimnici care efectiv simţeau că Dumnezeu îi scoate din lume, că Dumnezeu îi trimite. Plecau din familie cu binecuvântarea ei, cum am spus și de Părintele Sava, şi de Părintele Arsenie, și se întorceau făcând misiune între ei. Erau cunoscuţi, dar trăiau ca și când nu ar fi fost cunoscuţi, așa de mult îi respecta lumea. Simplitatea aceasta este cea despre care vorbește și Părintele Vasilios în cartea Frumuseţe și isihie pe care am editat-o la editura noastră, Epifania. Venea la dânșii un monah în mănăstire care – zice Părintele în carte – nu spunea mare lucru, nu știa nimic, dar numai prin simplitatea lui, prin prezenţa lui, te cucerea: „În mânăstirea noastră vine câte un bătrân şi cere puţin ajutor. Cu ceea ce ia se hrăneşte el şi ajută şi pe alţii mai bătrâni decât el. Într-o zi, când a venit din obişnuinţă în vizită, a zis unui frate din mânăstire: Nu cred că vă supăraţi că vin şi cer ajutor. Dacă aşa ceva se întâmplă, nu contează, pot să nu vin altă dată. Nu vă supăraţi, fiindcă monahul este ca un câine. Dacă îi dai o lovitură cu piciorul, bine îi faci; dacă nu-i dai lovitură, dar îi dai o bucată de pâine, şi aceasta este bine”. Călugărul nu se supără; e ca un câine. Dacă-i dai un șut, el pleacă și nu-i supărat. Această detașare firească, neforţată arată că Împărăţia lui Dumnezeu este în firescul nostru. Dacă noi ne suportăm propriul nostru statut, dacă prin spovedanie, ori de câte ori cădem, ne ridicăm, ne păstrăm sănătoși la minte. Forţarea cu tot felul de biciuri, cu tot felul de pedepse, nu e în duhul nostru.
Cred că acesta este unul dintre motivele pentru care monahismul românesc este atât de apropiat de credincioși. Pe de o parte, e vorba de contribuţia foarte importantă a credincioșilor care au fost curaţi, și-au păstrat mintea curată. Pe de altă parte, monahii n-au căutat aventura în sensul de extremism, căci nu e vorba de o detașare a minţii care se unește cu Hristos prin anumite proceduri, practici, exerciţii, cum sunt cele orientale, ci de un firesc al urcușului duhovnicesc care uneori se potrivește și cu vârsta. De aceea călugărul este bătrân, adică în firea bătrânului. Cu alte cuvine, călugărul de tânăr trăiește în firea celui bătrân.
Un alt lucru pe care aș vrea să-l evidenţiez e că monahismul românesc nu-i formal. Călugării ies din biserică, stareţul binecuvintează credincioșii, stă cu ei de vorbă, îi invită la masă. Sigur, se poate merge și la extreme în care deja devine circ în curte, că toată lumea râde, toată lumea povestește. Trebuie să se menţină un echilibru. „Cerul pe pământ” pentru noi nu înseamnă că vine stareţul, ca un patriarh, și trece prin mijlocul credincioșilor.
În monahismul românesc slujbele sunt fastuoase, dar nu sunt duse la extrem. Se caută mai mult simţirea. Dacă un călugăr n-are voce bună, s-ar putea să fie mai îndrăgit de ceilalţi. De asemenea, preotul care n-are voce bună, s-ar putea să fie mai îndrăgit decât cel care are o voce spectaculoasă. Deci spectacolul şi spectaculosul n-au prea existat în mânăstirile noastre. Nu aceasta a marcat viaţa monahală, chiar dacă am avut mari părinţi, mari călugări! Nu de mult a trecut la Domnul Părintele Sebastian, un mare om, creator de muzică, care a fost şi călugăr – Părintele Sebastian Bucur, un om cu un dar de la Dumnezeu mai rar întâlnit. Ei, au fost excepţii, n-au făcut regula! Și acesta cred că a fost un lucru care ne-a ajutat.
Plus că în Ardeal – parcă Iorga spunea – am avut „o ţară de sate şi preoţi”. Deci n-am avut nici voievozi la un moment dat, n-am avut nici preoţi învăţaţi, n-am avut nici episcopi, ci am avut simpli călugări care mergeau din sat în sat, care luau câte un flăcău și îl duceau la mânăstire și îl învăţau doar să citească şi apoi îl trimiteau la episcopul de peste munţi să-l hirotonească preot. În sat erau câte doi-trei preoţi astfel hirotoniţi. Deci mânăstirile au fost, într-un fel, plămada, pântecele care ne-a păstrat, ne-a plămădit viaţa duhovnicească, așa încât nici monahii nu au devenit mari asceţi, nu s-au îndepărtat de noi, nici credincioșii nu au putut să se înstrăineze de viaţa, de tumultul duhovnicesc, de frământarea aceasta a necazului duhovnicesc împletit cu necazurile materiale. Atunci când omul are un necaz material – sau în familie, sau la serviciu –, poate avea şi necazuri sufletești: să devină mai rău. Îmi spuneau credincioșii din sat: „Părinte, pădurarii noștri și șefii lor se mântuiesc, iar noi suntem amărâţi și aicea, și-om fi și dincolo! Ăștia nu au motive să înjure, să fie supăraţi, să fure, dar noi trebuie să le facem pe toate acestea”. Ei, e mare lucru, totuşi, să înţeleagă că aceste necazuri, dacă le iei ca de la Dumnezeu și le abordezi în credinţă, religios, te pot întări. La noi cam aşa a fost! De multe ori, lipsurile și necazurile ne-au apropiat unii de alţii. N-aveam pâine, mergeam la mânăstire. Chiar zilele astea mă întreba cineva de ce mânăstirile devin tot mai bogate. Dar mânăstirile întotdeauna au fost bogate. Mulţi au uitat, fiindcă au fost desfiinţate multe mânăstiri, în Ardeal, cel puţin. După ce Cuza le-a luat averile, iar s-au îmbogăţit mânăstirile. De ce? Sunt două cauze. Prima: călugărul produce mult și consumă puţin. Şi a doua: mulţi vor să se împace cu Dumnezeu și dau bunurile sau averile lor mânăstirilor.
Spunea un părinte ortodox de origine americană – îmi scapă numele -, hirotonit în America de Înaltul Serafim, că monahismul din Constantinopol a salvat de șapte ori Constantinopolul de la criza economică. Pe de o parte, e drept că erau vreo zece mii de monahi acolo, vreo sută de mânăstiri. Pe de altă parte, crizele economice au o singură cauză: omul consumă mai mult decât produce, cere mai mult decât dă. Şi atunci apare criza. E firesc! Deci e un mecanism foarte simplu. Dar e foarte greu să îl scoţi pe om din criză. În perioada comunistă era zicala: „Noi ne facem că muncim și ei se fac că ne plătesc”. Pentru că nu mă plătesc, muncesc mai puţin. Pentru că muncesc mai puţin, mă plătesc mai puţin. Astfel, criza se rostogolește. Ei, singurii care spărgeau criza erau călugării care munceau în orice condiţii și reușeau să scoată din inerţia aceasta rău întregul Constantinopol.
Cred că partea materială a avut o influenţă și un rol important în relaţia dintre monahism și credincioși. Credincioșii noștri nu fac calcule mercantile în relaţia cu monahii. Dumneavoastră veniţi aici la mânăstire, munciţi şi mâncaţi aici. Nu calculaţi: oare cât am muncit, să nu mănânc mai mult decât se cuvine. Nici părinţii nu calculează nimic; cum le dă Domnul! Și Dumnezeu dă, dacă nu calculezi. E cazul ca și ceilalţi, care nu sunt credincioşi, să se împace cu gândul că nu trebuie să moară capra vecinului, ca să îmi meargă și mie bine. Că dacă moare, e mai rău.
Aș vrea să subliniez o parte negativă a noastră, a tuturor – și pot să spun că mă simt eu, primul vinovat, „dintre care cel dintâi sunt eu” –, şi anume că nu ne promovăm. Sună urât! Nu știm să îi prezentăm pe sfinţii noștri, pe părinţii noștri. Domnul profesor a adus în faţa noastră un astfel de exemplu. Dacă vorbește despre tatăl său, primul beneficiar este dumnealui, că-și sfinţește gura vorbind despre un om cu o viaţă sfântă. Eu am avut un părinte duhovnic cu o viaţă sfântă, am avut un tată cu viaţă sfântă, o bunică cu viaţă sfântă. Sigur că eu ziua și noaptea mă gândesc la ei și mă rog lor, dar nu înseamnă că trebuie cineva să-i considere sfinţi. Însă eu îi cinstesc ca sfinţi. Ar trebui să vorbesc mai mult despre ei, mai ales despre duhovnicul meu. A fost un om cu viaţă deosebită, în zona Gherlei, unde a fost preot celib și pe urmă călugăr la Nicula. E vorba de Părintele Gavriil Miholca – mulţi l-au cunoscut și unii au încercat să scrie câte ceva despre dânsul.
Aşadar, unul dintre marile noastre păcate, ale românilor, e că nu ştim să vorbim suficient despre sfinţii noștri. Așa încât provocarea părintelui Iustin de a-l evoca pe părintele Ilie Moldovan e un început.
Vorbeaţi că în trecut toţi erau sănătoşi, aveau verticalitate. Vorbeaţi despre o simplitate a gândirii. Omul modern este asaltat de toate mediile. Eu, cel puţin, nu mai sunt în stare să gândesc ca mama mea care a crescut la ţară, nu mai am tangenţă cu lumea aceea adevărată. Cum aş putea să revin la acel mod de gândire sau ce m-ar putea ajuta fac asta?
Prima condiţie ca mintea să fie sănătoasă – spunea Părintele Stăniloae – este spovedania. E foarte important să nu fim în conflict cu noi la disperare. În limbajul nostru nu a existat cuvântul „criză”, decât „economică”. Mai nou, se foloseşte foarte mult de cuvântul criză. Toată lumea e în criză. Părintele Rafail Noica a fost întrebat „când a ieşit dintr-o criză”, şi a răspuns: „Când am intrat în alta”. Sigur că dânsul folosea în alt sens acest cuvânt.
Românul nu a fost în criză. De ce? Pentru că el a încercat să se împace tot timpul cu Dumnezeu.
Vedeţi, Sfântul Siluan – că de acolo cred că a pornit interpretarea – vorbește depre iadul deznădejdii. Nici măcar „deznădejdii” nu folosește, ci „să stai cu mintea în iad și să nu deznădăjduieşti”.
Ce se întâmplă? Omul este într-un echilibru foarte sensibil. Viaţa duhovnicească este mersul pe sârmă; și în dreapta, și în stânga este prăpastie, deci nu poţi să te bazezi niciodată pe tine. Cel ce stă, să ia aminte! „Să stăm bine și să luăm aminte!”, spune şi Arhanghelul Mihail, ca să înceteze căderea.
Momentul venirii lui Hristos îl provoacă pe Ioan Botezătorul să spună această simplă predică. Are două idei Ioan Botezătorul. Una: să ne trezească conștiinţa – „Pocăiţi-vă!”, și a doua că Hristos este aproape, este lângă voi!Dacă eu nu-mi văd păcatele, nu o să privesc niciodată cu adevărat spre Dumnezeu, nu văd necesitatea.
În parohia unde am fost eu preot, după Revoluţie, au venit niște elveţieni și i-au văzut pe românii mei cum stăteau în biserică câte opt ore. Elveţienii au ieşit de zece ori din biserică, nu mai știau ce să facă, îi dureau și picioarele, și capul, și aceștia stăteau neclintiţi acolo. Ziceau că i-am vrăjit. Ce le-am făcut? Au stat toată Săptămâna Mare, până a treia zi de Paști. Unul dintre ei a ajuns la concluzia: „Noi nu simţim nevoia de Dumnezeu, pentru că nu ne lipsește nimic”. Adică omul ajunge să fie mulţumit cu sine. Deși era un beţiv, dar el era mulţumit. Deci era împlinit.
Ioan Botezătorul vine și te trezește. „Ce-i cu tine? Nu vezi că ești pierdut?” Cei care au mers pe calea cea strâmbă, să o îndrepte! Drepte faceţi căile Domnului! Ei, în momentul în care eu mă trezesc că sunt nimic, realizez că nu pot nimic, că sunt praf, că sunt pierdut, cum spune Isaia, în momentul acela sigur că intru în criză. Ioan Botezătorul spune: Poţi să te pocăiești, poţi să te trezești, că, iată, aici este Salvatorul tău! Nu te speria!Pentru că, altfel, omul își trăiește iadul. Asta înseamnă iadul! Să te trezești, să-ţi trăiești propria moarte, propria nimicnicie, propria inexistenţă! Tu nu ești nimic, tu trăiești… Ce trăiești?! Nimicul tău! Ăsta e iadul! Momentul în care îţi dai seama că ești pierdut, Îl cauţi pe Dumnezeu, privești la Dumnezeu ca la Dumnezeu, ca la salvatorul tău. Te prinzi de El cu amândouă mâinile și nu te mai lași. În momentul în care privești spre Dumnezeu, lumina te luminează să te vezi mai bine, te vezi mai mic. Ei, această lucrare îţi aduce sănătatea minţii. Pentru că, altfel, tot invers, în spirală, cobori. „Lasă, că nu-i chiar rău!” Relaxându-te, faci mai mare păcatul. Pentru că ai făcut mai mare păcatul, încerci să uiţi păcatul, nu? Beţivul, când se trezește, își dă seama ce a făcut. Singura șansă este să nu mai gândească şi se îmbată din nou. A doua zi e buba și mai mare și tot așa. Știţi? Crește necazul. Singura soluţie e să se oprească! Opriţi-vă și cunoașteţi. Ei, dacă te oprești și nu e Hristos lângă tine, intri în deznădejde. E motivul pentru care mulţi se sinucid, deși au de toate, dar ei sunt nimic, își dau seama că sunt nimic. Ei, oricât ai fi de nimic, când Îl ai pe Dumnezeu lângă tine și El îți spune: „Tu ești prietenul Meu”, nu mai contează că ești nimic. Foarte bine! Ăsta sunt, dar Dumnezeu mă iubește. Asta e sănătatea minţii! Aici credinţa ne susţine în echilibru total, sigur, nu fără concursul nostru.
E o diferenţă, și în ce măsură este, între ascultarea unui mirean faţă de un preot mirean, ascultarea unui călugăr faţă de preot monah sau stareţ și ascultarea unui mirean faţă de un preot monah. Dacă e o diferenţă de ascultare.
Ascultarea presupune libertatea absolută. Dacă eu nu ascult în libertate, nu e ascultare! Nu se pune, nu se ia în calcul! Dacă stareţul mă forţează și eu o fac numai pentru că „unde să mă duc?!”, nu se ia în calcul. Şi se întâmplă, din păcate. Eu le spun de multe ori și părinţilor: „Fiule, când e vorba să comentezi, mai bine comentează, decât să asculţi formal. Pentru că vin oameni din lume fără nici o obligaţie și mă ascultă. La ei se pune ascultarea, la tine nu se pune”. Sigur că, pentru a asculta, trebuie să existe dialog.
Era o glumă, foarte frumoasă, hai să v-o spun: Un stăpân își trimite sluga cu vacile. La un moment dat, îl caută prin pășune, prin pădure. Îl tot strigă: „Bă Gheorghe, bă!” Acesta, şezând într-un loc, mormăie: „Hă?!” Strigă mai tare stăpânul. Acesta tot așa, răspunde încet. „Măi Gheorghe, călca-ţi-ar urechile! Nu mă auzi?” „Să le calce ale tale, că eu te aud!”
Așa se întâmplă și la noi cu Dumnezeu. De ce noi socotim că nu ne aude Dumnezeu? De ce credeţi? Fiindcă nu-L auzim noi! El ne aude! Vin credincioșii și zic: „Părinte, Dumnezeu nu mi-a ascultat rugăciunea”. „Cum să nu ţi-o asculte?!” „Păi, nu, dar…” „Dar ce? Tu L-ai ascultat?” „Păi, nu, dar a fost vreun dialog?” „Cum să te conving eu că te-a auzit? Dacă tu Îl asculţi pe Dumnezeu, atunci vei realiza că și El te ascultă”. Deci, dacă nu există dialog, nu merge.
Părintele Iustin: Tinerii vor să vă ofere şi ei ceva…
(Tinerii din sală cântă mai multe cântece patriotice)