♦În fiecare an, înainte de începutul Postului Naşterii Domnului, auzim citindu-se pilda samarineanului milostiv. Provocat de către un învăţător de lege, Hristos a spus această pildă, făcându-l pe cel ce Îl întreba să îşi răspundă singur. Întrebarea acestuia a fost: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Hristos i-a răspuns tot cu o întrebare: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” Cum îi înveţi tu pe oameni? Îi înveţi pe alţii, dar tu nu ştii? Răspunzând, învăţătorul de lege prezintă o sinteză a celor zece porunci care, chiar dacă pe Hristos nu L-a uimit, pe noi ar trebui să ne uimească: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată virtutea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Prima parte este scrisă în Cartea Deuteronom, în capitolul 6, versetul 5, iar a doua parte o găsim în Levitic, capitolul 19, versetul 18. El nu numai că le cunoştea aceste porunci, dar îşi dădea seama că acolo era esenţa. Deşi nu venea cu sinceritatea tânărului bogat şi voia să-L ispitească pe Hristos, Domnul îi răspunde, pentru că acest om, ştiind Legea, avea o dificultate în a o înţelege şi Hristos voia să i-o lămurească. Am zice noi că l-a pus de fapt în faţa altor dificultăţi, căci, după ce I-a răspuns lui Hristos, el a continuat cu o altă întrebare: „Cine este aproapele meu?”
♦Prin pilda aceasta, Hristos intră într-o zonă foarte sensibilă, cum era cea dintre oamenii păcătoşi, pe de o parte, şi cărturarii, fariseii, preoţii, pe de altă parte. Aceştia din urmă prezentau legea în aşa fel, încât ei puteau face orice, pe când ceilalţi nu aveau voie să facă nimic. Aceasta s-a moştenit şi la noi, într-un fel. Credincioşii noştri socotesc că noi, preoţii, putem face orice, pe când ei n-au voie să facă nimic, ba chiar sunt vinovaţi uneori şi de ceea ce facem noi. La evrei, un preot care îşi făcea datoria bine, cinstit, nu avea voie să se atingă de morţi, pentru că altfel nu mai putea face slujba, fiind socotit spurcat. Aşa scria Legea. Preotul din pildă s-a uitat, a văzut că era mort şi a plecat mai departe. Sigur, nu era ca acum, când poţi să suni la 112, dar putea totuşi să facă ceva. Însă eu cred că nu despre aceasta voia să spună Hristos, ci despre faptul că legea era neputincioasă şi pentru că a mers spre altă zonă, cea a scuzei, în care cu toţii căutăm să ne apărăm. Păi legea este făcută nu ca să te aperi de ea, ci ca să te apere pe tine. Însă, atunci când legea devine acuzatoare, toată lumea, în loc să se bucure că există o lege bună, caută cum să o eludeze, cum să meargă pe lângă ea şi să se apere de ea. Dar legea este făcută ca să te apere pe tine, sigur, uneori de tine şi de alţi oameni răi. Dar Legea lui Dumnezeu, a Vechiului Testament, nu era făcută ca oamenii să fie apăraţi, ci ei trebuiau să simtă acuzaţi.
♦Lucrurile sunt mai adânci şi ele trebuie privite dincolo de conflictele sociale, politice sau naţionale. Există un conflict în sufletul omului. Acesta trebuie să creadă în Dumnezeu pentru el. Omul trebuie să vină la biserică pentru nevoile lui. De aceea, fără să acuz, aş vrea să punctez un lucru. De foarte multe ori vin la mânăstire oameni nu mai buni, dar care iau credinţa mai în serios, pentru că nu i-a chemat nimeni aici, ci au avut o problemă şi L-au căutat singuri pe Dumnezeu. Când eu mă duc la cineva acasă, îi respect regulile casei, nu mă duc să-i fac eu reguli sau să i le calc. Dacă nu îmi convine, nu sunt obligat să stau. Iată despre ce este vorba. Unii interpretează că samarinenii, care s-au lepădat de legea lor, erau mai buni. Sau cei care nu sunt ortodocşi sunt mai buni pentru că măcar sunt mai liberi. E vorba de o libertate care vine din altă zonă decât cea a nerespectării legii. Noi ne simţim liberi când am călcat legea, pe care au pus-o tot nişte oameni. Dar nu aceasta este libertatea, să poţi hotărî oricând să faci ce vrei. Libertate înseamnă să faci ceea ce este bine pentru tine. Simţi că nu mai ai libertate atunci când vrei să faci binele şi nu-l poţi face. Simţi că nu este corect să te enervezi, şi tu nu mai poţi de nervi. De ce? Pentru că te-ai învăţat să fii nervos, pentru că duhul enervării este în tine, pentru că un drac te zgândăreşte şi nu îţi dă pace până nu te enervezi. Aceasta înseamnă să nu fii liber şi să fii rob. De aceea, Hristos îi prezintă învăţătorului de lege ce înseamnă relaţia cu aproapele: nu să te ascunzi în spatele legii, pentru că eşti preot şi nu poţi să te atingi de morţi, ci să simţi milă, pentru că ai suflet.
♦Libertatea vine din dragoste. Dar ce fel de dragoste? Dragostea lui Dumnezeu, dragostea dezinteresată. Cum pot fi liber faţă de toţi cei ce mă urăsc? Iubindu-i. A-i iubi pe oameni nu depinde de ei, căci ei pot fi iubiţi oricând, în orice condiţii, orice ar face ei. Aceasta este dragostea lui Dumnezeu. Samarineanul nu s-a uitat că cel căzut era beţiv sau destrăbălat, că era iudeu şi duşmanul lui. El ştia să iubească liber. Este greu, dar nu pot să nu trăiesc ceea ce a trăit Hristos. Aceasta înseamnă să fii Dumnezeu, să iubeşti cu dragostea lui Dumnezeu: să nu te mai influenţeze nimeni şi nimic. Aceşti oameni sunt cetăţenii cerului şi ei dobândesc Împărăţia lui Dumnezeu. Iată cine este aproapele nostru, nu cel care are nevoie de noi, ci cel care face milă cu noi.
♦Evanghelia de astăzi ne arată cum să fim liberi faţă de tot ceea ce nu este pentru Împărăţia lui Dumnezeu: faţă de păcat, faţă de patimi şi faţă de draci. Căci păcatul repetat devine patimă, iar patima înseamnă să fii stăpânit de duhul rău. De aceea, să ne eliberăm şi de preconcepţii, şi de ură, şi de moşteniri ale unor duşmănii între familii, între naţii, între tot, să ne eliberăm chiar de averea noastră, s-o folosim liber, şi să fim ceea ce trebuie să fim. Şi atunci vom şti cât să dăm la săraci, fără ca nimeni să ne facă legi. Vom şti cum să ne fie milă şi de cel care ne urăşte. De aceasta Se ocupă Hristos, nu de legiferări. Hristos vrea să ne elibereze de tot ceea ce ne ţine departe de Împărăţia Lui. Singura condiţie este să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din toată inima noastră, din tot sufletul nostru şi din toată virtutea noastră, deci toată fiinţa noastră să vibreze de iubire faţă de El. Să ne lăsăm cutremuraţi de o astfel de iubire, încât, chiar dacă ne temem că ne desfiinţăm, să simţim că merită. Şi atunci vom şti să-l iubim şi pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXV-a după Rusalii – Pilda samarineanului milostiv (10 noiembrie 2019)