Perioada în care ne aflăm acum aduce nu numai mărturii ale Învierii, ci ne şi provoacă să răspundem acestor mărturii. Apostolii au mărturisit că L-au văzut pe Domnul, lucru care l-a provocat pe Toma să dorească să-L vadă şi el. Aceasta pentru că vederea lui Dumnezeu este cel mai puternic argument al relaţiei cu El şi de multe ori este și suficient. Ştim acea pildă din Pateric, în care se spune că un părinte venea adeseori la Sfântul Antonie cel Mare, împreună cu alți doi frați, dar el niciodată nu întreba nimic, încât Sfântul Antonie a ajuns să-i zică: „Atâta vreme ai de când vii aici și nimic nu mă întrebi”. Şi iată răspunsul acestui tânăr, prin care s-a dovedit însă că este un mare călugăr: „Destul îmi este numai să te văd, părinte!” Într-adevăr, dacă nu ne mulţumim cu faptele unui om și dacă nu suntem capabili să primim viaţa lui, la ce ne mai foloseşte să-i primim învăţătura? Astfel că drumul spre inima cuiva trece întotdeauna prin vedere. De aceea şi spunem că vedem pe cineva cu ochi buni sau nu, căci vederea este cea prin care un om este acceptat sau nu în inima noastră.
Nu întâmplător, Biserica a rânduit ca în ultima duminică dinainte de Înălțarea Domnului să ni se prezinte minunea săvârşită de Hristos asupra unui orb din naştere. Acest tânăr a fost tămăduit de Hristos într-un mod special: Hristos a făcut tină, a pus-o în locul unde trebuiau să fie ochii, i-a creat ochi şi astfel i-a dăruit vederea. În cuvântul meu aș vrea să mă refer nu atât la cel care n-a văzut până la un moment dat şi apoi a început să vadă, căci lucrurile mi se pare că sunt destul de clare pentru cei ce cred, cât mai mult la cei cărora li se pare că văd, dar care de fapt nu văd. Pentru că riscul cel mare, ce se perpetuează până în zilele noastre, este ca noi să avem pretenţia că vedem; să ni se prezinte înaintea noastră minunea, iar noi să refuzăm, spunând că aceasta nu se poate înţelege.
Pe lângă vederea trupească, v-am mai vorbit adeseori despre alte două vederi: cea intelectuală, adică înţelegerea, care este o capacitate a omului și care, de obicei, se dezvoltă firesc prin cunoaștere atunci când omul trăieşte într-un mediu prielnic, și cea duhovnicească care, de altfel, le cuprinde şi pe celelalte două. Vederea duhovnicească îl împlinește pe om, ajutându-l să depăşească nu numai statutul de vieţuitor al acestui pământ, ci să se depăşească chiar pe sine, adică din om trupesc să devină om duhovnicesc, din cetăţean al pământului să devină cetăţean al cerului. Pentru a dobândi o astfel de vedere avem nevoie să fim călăuziţi de credinţă şi, totodată, în această lumină a credinţei să ne dezvoltăm conştiinţa sau cunoştinţa de Dumnezeu şi de sine. Ba, mai mult, să ne dezvoltăm întreaga fiinţă în armonie, începând de la relaţia cu Dumnezeu, până la cea dintre trup şi suflet, ajungând la o armonie desăvârşită, chiar dacă trăim într-o lume nebună. Aceasta înseamnă că toate îşi capătă sens: nu numai ploaia, ci şi grindina; nu numai bucuriile, ci şi necazurile. Cum a spus Dreptul Iov: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” Noi am răspunde clar că nu, dar el vedea cu ochii sufletului că tot așa lucrează şi răul, care de fapt nu are valoare în sine, atunci când este controlat de bine.
Iubiţii mei, veţi zice că noi suntem credincioşi, noi vedem, doar de aceea venim la biserică, de aceea credem, ne ferim de păcate, de aceea avem o imagine bună și ne respectă oamenii”. Căci totuşi Biserica are cea mai mare cinstire și românii au în ea cea mai mare încredere. Cred că tot aşa gândeau cărturarii şi fariseii. Aici e marea problemă. Ei au fost singurii dintre iudeii credincioși care s-au opus lui Hristos, socotind că sunt îndreptăţiţi să-L judece şi chiar să-L osândească. Ei aveau pretenţia că văd. Cred că problema aceasta se pune şi în zilele noastre, la majoritatea din noi. Se pare că acum toți care credem în Dumnezeu semănăm cu cărturarii şi fariseii. Toţi le ştim pe toate. Toţi vedem. Însă ni se pare doar că vedem, pentru că ne-am obişnuit să vedem cumva. Mitropolitul Antonie Plămădeală spunea că orbul din evanghelia de astăzi nu s-a descurcat să se întoarcă acasă după ce a început să vadă și a trebuit să închidă ochii și să se folosească de celelalte capacităţi cu care era obişnuit, căci îi era mai ușor să nu vadă ceea ce nu cunoștea. Cam aceasta este imaginea pe care eu o am, începând cu mine, dar în ce priveşte vederea lui Dumnezeu.
De aceea, într-un pericol mai mare decât acest orb suntem noi. De ce credeți că fariseii și cărturarii s-au întors mai greu spre Hristos, decât vameşii şi desfrânatele? Pentru că unii socoteau că văd, iar alţii ştiau că erau orbiți de patimi și că duceau o viață întunecată din punct de vedere religios. Iată cum propria noastră credinţă poate să ne devină piedică spre Hristos. Pericolul în care ne aflăm este de a duce o viaţă amestecată, împăcând păcatul cu credinţa. Ba, mai mult, ne cosmetizăm viaţa pentru ca nu cumva să ajungem să fim socotiți necredincioși. Un lucru este clar: păcatul orbeşte. Dar să ştiţi că îi orbeşte şi pe teologi, şi pe preoți, nu numai pe credincioși. Problema este dacă teologii, preoții sau călugării, care ştiu teologie, se mai văd orbiți de păcat sau nu; dacă credincioşii noştri, care citesc și ştiu multe, mai sunt conştienţi sau nu că păcatul i-a orbit. Iată motivul pentru care, în primele veacuri, mărturisirea păcatelor era atât de mult la îndemâna credincioşilor, încât aproape că împlineau cuvântul Domnului, Care i-a spus lui Petru să-l ierte „de 70 de ori câte 7” pe fratele care îi va greși. Este singura Taină care poate fi repetată de mai multe ori asupra aceluiaşi credincios, chiar în aceeaşi zi. Căci, dacă te speli des, se presupune că vrei să rămâi curat.
Iubiţii mei, vederea cea duhovnicească poate fi socotită ca hrana sufletului nostru. Un poet contemporan, Ioan Alexandru, spunea că „în ceruri oamenii se hrănesc din priviri”. Şi cred că ni se întâmplă şi pe pământ să ne hrănim astfel, când vedem ceva frumos sau stăm în preajma a ceea ce ne este drag, uitând și de mâncare, şi de oboseală. Și hrănindu-ne astfel, nu-l consumăm pe celălalt și nu distrugem nimic. Și astfel începem să devenim celălalt. Iată motivul pentru care insist adeseori asupra faptului că hrana cea duhovnicească începe cu a sta în preajma Cuvântului lui Dumnezeu, a-L primi în sufletul nostru, a ne hrăni cu Iisus Hristos ca şi Cuvânt. Să ne jertfim pentru ca să ne putem uni cu Trupul şi Sângele Lui, să-i aducem o parte din noi ca jertfă la altar, pentru ca apoi, cele aduse devenind Trupul şi Sângele Domnului, să ne împărtăşim cu El. Nu să consumăm, ci mai întâi să jertfim, pentru ca să ne împărtăşim apoi de jertfă.
Căci Hristos, Dumnezeul nostru, a venit nu numai să deschidă ochii unui orb din naştere, ci, atât prin această minune, cât și prin toată prezenţa şi lucrarea Sa, a venit să ne deschidă, să ne lumineze şi, mai mult decât atât, să ne înveţe cultura vederii și a vieţii celei duhovniceşti, aşa încât să putem spune şi noi într-o zi, ca Apostolul Pavel: „Cele ce se văd sunt vremelnice, iar cele ce nu se văd sunt veşnice”. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VI-a după Paști – A Orbului din naștere (25 mai 2014)
Sursa: https://www.facebook.com/epifania.albaiulia.7/