Evanghelia de astăzi prezintă o minune atât de bine cunoscută şi îndrăgită de noi, care se încadrează într-una din căile de conducere, ba chiar de manipulare a oamenilor. Încă dinainte de Hristos se ştia că mulţimile pot fi conduse uşor dacă le dai pâine. Însă, prin minunea săvârşită acum, Hristos schimbă întreaga paradigmă. Ceea ce ştiau şi foloseau conducătorii, ceea ce folosesc şi astăzi, nu are nimic de a face cu ceea ce a săvârşit Hristos. Din păcate, după două mii de ani de creştinism, încă nu înţelegem că nu putem să-i manipulăm pe oameni sub această formă fără să-i degradăm în aşa măsură, încât să piardă şi ei, şi noi.
Ca să înţelegem însă cum a privit Hristos raportarea la pâine a omului şi folosirea hranei ca o mediere sau o legătură între conducători şi popor, trebuie ca în mod special să urmărim dialogul dintre El şi ucenicii Săi. Hristos atrage atenţia că acest popor s-a istovit, de trei zile umblând şi ascultând cuvântul Său. Ucenicii realizează că locul este pustiu şi Îi cer lui Hristos să le dea drumul ca să ajungă în localităţile de unde să-şi procure pâine. Primul lucru pe care ar trebui să-l avem în vedere este atitudinea lui Hristos faţă de ucenici: „Daţi-le voi să mănânce!” Am zice că, într-un fel, cuvântul merge pe aceeaşi linie şi aceeaşi logică a conducătorilor lumeşti: Dacă vreţi ca oamenii să vină după voi, daţi-le să mănânce! Ucenicii intră oarecum în această logică, spunându-I lui Hristos: „Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti”. De aici lucrurile încep să se schimbe, iar logica omenească pică. Hristos le porunceşte: „Aduceţi-le la Mine!”
Aş vrea să vă mai amintesc o scenă asemănătoare, cea din Sarepta Sidonului, când Ilie, într-un mod aproape dur, îi cere de mâncare unei văduve la casa căreia ajunge, deşi era foamete. Acesta îi porunceşte: Întâi fă-mi mie şi pe urmă fă fiului tău şi ţie! Un fenomen miraculos, se poate spune. Nu, dragii mei, găsim altă logică aici, şi anume logica lui Dumnezeu. Dar cum? Tu ai provocat foametea, tu dai buzna peste mine în casă, fugind de împărat, mai ceri şi să mănânci ultima bucată de pâine! Tu eşti omul lui Dumnezeu?! Femeia însă ascultă. Deci iată intervine un element nou în viaţa noastră cotidiană, pe care diavolul, în primul rând, ar vrea să îl facă neobservat, ca nefiind necesar. Aşa i-a spus şi Evei: Nu vei muri; nu este necesar să asculţi de Dumnezeu şi să crezi în ce spune El. Acest element este ascultarea din credinţă.
Hristos îi cheamă pe ucenicii Săi să intre în această logică, spunându-le: Nu mâncaţi voi, ci aduceţi-le la Mine! Este gestul prin care omul Îl poate introduce pe Dumnezeu în viaţa lui. Credinţa, şi din ea ascultarea, şi prin ascultare, tăierea voii sau, cum va face Hristos, frângerea. Este cel mai greu lucru pentru omul ancorat în lumea aceasta. Altfel, nu e greu deloc. Un om care îşi mai lasă ancore şi pentru alt ţărm decât pentru cel al lumii acesteia, în mod logic caută un ţărm în care să se ancoreze. Un astfel de om nu numai că nu are logica acestei lumi, dar este singurul care are curajul să iasă din logica ei înşelătoare. Vă amintiţi pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. Problema nu era că ţarina a rodit, ci că el a socotit sigur acest tărâm. Nu, dragii mei, noi nu suntem pe pământ, ci pe ape, şi încă foarte învolburate. Un om care este cu picioarele pe pământ caută şi alt ţărm, ceva mai sigur. De aceea, Hristos Se numeşte nu numai Pâinea vieţii, ci şi Piatră. Cuvântul lui Dumnezeu este piatra pe care cu adevărat te poţi ancora.
Iată de ce Hristos ne cere să aducem la El roadele, dar nu cele pe care le avem în plus, ci primele roade. Nu ştim dacă se vor coace, dar pârga I-o aducem lui Dumnezeu. Aşa se făcea. Şi n-o aducem preotului. Când aducem daruri la altar, nu le aducem preotului. Şi el, ca un om, mănâncă din ele, dar împreună cu cei care le aduc. Vedeţi, aceste prescuri sunt daruri pe care le-aţi adus. Este firesc ca fiecare dintre dumneavoastră să luaţi din ele nu pentru că le-aţi adus, ci pentru că aveţi nevoie. Când le-aţi adus, v-aţi frânt, v-aţi tăiat dorinţa de a le mânca, mai ales că şi miroseau bine. Şi când facem Proscomidia, mai ales dacă sunt proaspete, au miros bun, simţi cum pofta creşte, dar îţi tai pofta. De multe ori, ţin copia ca un bisturiu în mână. Tai din prescură sau tai din mine? Căci tai şi din mine, anume îmi tai pofta. Pentru ce? Pentru ca să aduc prescurile Domnului şi El să vi le împartă. Prin cine? Tot prin apostoli, adică tot prin dumneavoastră. Vă întreb: Câţi dintre dumneavoastră duceţi şi la alţii, care n-au venit la biserică, câte o pâinică din asta mică? M-aş bucura. Ar fi logic, ar fi firesc să nu fim egoişti şi, înainte de a desface o pungă cu prescuri pentru noi, să le ducem şi altora.
Vă spun acum un lucru banal pentru unii şi grav pentru alţii: niciun credincios n-ar trebui să vină la Împărtăşanie fără să fi adus prescură. Dar nu cumva să intre în logica de a-şi aduce el prescura, ca tot el s-o mănânce. Prescura aceea ar trebui s-o aducă în fiecare duminică şi tot flămând să fie când o aduce, şi tot poftă să-i fie de ea, pentru ca ea să ajungă la cantina pentru săraci sau în altă parte, nu contează, poate chiar în punga pe care o ia el, dar o ia de la Domnul. Dacă vom reuşi să intrăm măcar în această logică, o să înţelegem ce spunea Hristos: „Eu sunt Pâinea care s-a pogorât din cer”. Sau ce aţi auzit spunând părintele astăzi în biserică: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!” Adică pâinea este Trupul lui Hristos, pâinea pe care aţi adus-o aici şi care trebuia să devină trupul vostru, carnea voastră, dacă aţi fi mâncat-o azi dimineaţă. În Evanghelia lui Ioan, Hristos spune „Carnea Mea”, nu „Trupul Meu”. Este o carne mistică, viaţa Lui.
Dacă vrem să introducem în viaţa noastră încă o dimensiune, cea a credinţei adevărate, trebuie să înţelegem că pentru aceasta a venit Hristos. Nu pentru ca noi să creăm o religie cu capul nostru, să creăm o imagine, o iluzie, o idee sau o forţă, chiar dacă este nucleară. Credinţa începe prin cuvânt, la nivelul minţii, ajunge apoi în inimă, unde cuvântul lui Dumnezeu, încălzit de inimă, dă viaţă, adică dă impuls. Este foarte important să ştim că de acolo începe credinţa, din faptele mele, din gesturile mele, din înfrânarea mea, din stăpânirea mea de sine. Pentru că actele mele încep nu cu fapte în afară, ci cu stăpânirea de sine. Pot înţelege cum Dumnezeu ajunge să lucreze împreună cu omul, când eu renunţ la mine nu pentru celălalt, ci pentru Dumnezeu, în relaţie cu celălalt.
Dacă lipseşte ceva astăzi în Europa, nu este altceva decât prezenţa lui Dumnezeu în actele noastre. Acestea nu mai sunt liturgice, sunt prea omeneşti, prea pământeşti, şi devin drăceşti, până şi cele mai fine şi cele mai empatice acte. Spre exemplu, un om este pe moarte sau un copil se naşte fără a avea şanse la o viaţă firească, normală. Iată un act de milă care se propune şi care s-ar putea să fie şi în capul unora dintre dumneavoastră: eutanasierea. Sper că noi, românii, încă mai socotim că este o nebunie.
Deci pâinea se înmulţeşte jertfindu-mă eu, nu jertfindu-l pe celălalt. Jertfindu-mă eu, nici măcar în numele celuilalt, ci în numele lui Hristos, ducând jertfa mea la Dumnezeu, nu la semeni. O astfel de lucrare aşteaptă Hristos de la noi. Este singurul lucru ce lipseşte Europei care, trebuie să recunoaştem, a ajuns la cel mai înalt nivel de viaţă, riscând ca tocmai această înălţime să-i aducă prăbuşirea. Dacă L-am introduce pe Hristos în calcul, pentru că este singurul Dătător de viaţă, singurul coeficient al vieţii, cu siguranţă că şi-ar căpăta sens şi medicina, chiar şi lupta pe care o ducem astăzi cu ceea ce este parcă o iluzie, şi-ar căpăta sens şi asistenţa socială, şi bunăvoinţa, şi zâmbetul fiecăruia dintre noi. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VIII-a după Rusalii – Înmulţirea pâinilor (2 august 2020)