Prin minunile pe care Biserica a început să ni le prezinte deja de duminica trecută, Domnul Hristos nu numai că Şi-a arătat Dumnezeirea şi milostivirea Sa faţă de noi, ci a avut ca scop ultim aşezarea oamenilor pe calea Sa atât în vremea de atunci, cât şi acum, apropiindu-ne de Părintele Său cel ceresc şi făcându-ne părtaşi Împărăţiei Sale. Minunea din Evanghelia de astăzi se petrece în nordul Ţării Sfinte, în „frumoasa Galileea”, aşa cum cântâm noi în colinde. Dacă în partea vestică se afla cetatea Capernaum, loc pe care Domnul Şi l-a ales ca bază pentru misiunea Sa, de unde porneşte şi unde se întoarce, Hristos călătoreşte acum spre ţinutul Gadarenilor, trecând peste Marea Galileii. Acolo Hristos întâlneşte doi oameni îndrăciţi – acesta este cuvântul pe care îl folosesc evangheliştii -, care locuiau în morminte, care nu mai aveau haine, ci se purtau goi. Ba mai mult, erau periculoşi, aşa încât de multe ori ceilalţi oameni îi legau, dar ei, rupând legăturile, făceau pustiu locul acela prin prezenţa lor. Hristos îi vindecă şi iată că lucrurile merg mai departe.
Hristos caută să-i vindece nu numai pe cei doi îndrăciţi, ci pe toți locuitorii cetății, care Îi ies în întâmpinare. Seamănă oarecum cu cei din Sihar. Hristos îi împărtăşeşte femeii samarinence apa cea vie, cuvântul vieţii, şi cu această forţă ea îi convinge pe toţi din cetate să coboare şi să-L întâmpine pe Hristos. Samaria era o zonă a unui alt regat al lui Israel, regatul de nord, unde poporul lui Israel se amestecase cu alte popoare şi se rupsese de Ierusalim, având şi templu propriu. Cei din Gadara erau şi ei israeliţi, însă în zona aceea exista o garnizoană foarte mare, o legiune chiar, care însemna în jur de 6.000 de ostaşi. Aceştia, pe de o parte, influenţau viaţa religioasă în mod negativ, dar, pe de altă parte, trebuie să observăm, ca şi astăzi, că, din punct de vedere material, prezența ostașilor influenţează pozitiv viaţa cetăţii. Lucrurile însă stau cu totul în opoziţie faţă de Sihar. Şi cei din Gadara ies în întâmpinarea lui Hristos să-L roage ceva, dar nu să rămână, ci să plece de la ei. Am zice noi că este mică diferenţa. De aceea aş vrea să leg cuvântul meu de cele două aspecte.
Ce se petrece în ţinutul Gadarenilor de pe malul Lacului Ghenizaret? O minune: doi oameni care se vindecă şi se aşază la picioarele lui Hristos, semn că doresc să-L asculte, să-I urmeze, să-I devină ucenici. Mai este apoi o mulţime care iese din cetate, tulburată, dar educată, am zice noi, care suntem europeni, şi care Îl roagă frumos să plece de la ei. Cum ajunge un om să fie îndrăcit? Noi ştim un răspuns foarte simplu: ascultând de diavolul. Ascultând şoaptele şi ispitele diavolului, intrăm sub stăpânirea lui, sub ascultarea lui, ca să folosesc acelaşi cuvânt. În momentul în care ascultăm mai mult de el, păcatul nostru devine patimă, ascultarea faţă de cel care ne conduce devine posesie şi este atât de puternică, încât ne pierdem absolut toată libertatea. Veţi zice: Ştim patimile cele mari pentru care omul ajunge uşor-uşor să intre sub stăpânirea păcatului şi să fie înrobit, încât uneori, cum spun Sfinţii Părinţi, nici nu mai trebuie să-i comande satana, pentru că omul le face singur. Cei doi îndrăciţi din Evanghelia de astăzi aveau un statut special. Nu erau nici beţivi, nici desfrânaţi, nici hoţi, ci erau nervoşi – o patimă care ne stăpâneşte tot mai mult. Nu este întâmplător că îi auzim adeseori pe părinţi spunând ceea ce doar bătrânii ziceau acum 50 de ani despre televizor: că l-a băgat pe dracu’ în casă. Se pare că, în ziua de astăzi, mai ales posturile de ştiri nu fac altceva decât să bage draci în noi, aşa încât să nu mai suportăm pe nimeni, să urâm pe toată lumea şi să-i judecăm pe toţi.
Am întâlnit la unul dintre Părinţii Bisericii o interpretare care poate fi actualizată foarte bine. Acesta spunea că un motiv pentru care iudeii ajunseseră în situaţia aceasta era ura. Acest popor al lui Dumnezeu, având dreptatea de partea lui, se revolta împotriva stăpânitorilor săi, acum romani, şi ajungea la atâta ură, încât erau printre ei oameni care îşi pierdeau minţile. Au fost consemnate în istoria vremii mai multe revolte ale unor oameni a căror atitudine a ajuns egală cu nebunia. Spuneam că în preajma cetăţii era o legiune romană. Nu întâmplător şi dracii care intraseră în cei doi oameni se numesc legiune, pentru că erau mulţi. Dacă facem o comparaţie, ar fi 6.000 de draci. Oare când mai ai timp să gândeşti cu mintea proprie? Problema însă se pune: cum putem scăpa de astfel de situaţii? Dacă vine Hristos, este simplu. Dacă Hristos ancorează corabia la ţărmul vieţii noastre, Îi ieşim în întâmpinare şi rezolvăm problema.
De două mii de ani, Hristos a ancorat corabia, care este Biserica Lui, pe malul nostru. Însă suntem noi destul de speriaţi ca să venim la Hristos sau ne place prea mult lumea aceasta şi comerţul cu duşmanii noştri? Şi poporul nostru a fost ciudat. Gândiţi-vă ce cântări frumoase avem despre Traian care i-a nimicit pe strămoşii noştri. Suntem mai ciudaţi sau nu ne-a interesat? Cred că varianta a doua este corectă, pentru că aceasta este singura şansă. Nu să mori în braţe cu duşmanul, cum fac musulmanii, nici să mori eroic blestemându-ţi duşmanii, ca evreii, ci, aşa cum tot un evreu ne învaţă, Hristos, Dumnezeul nostru, să fii dispus să mori crezând în adevăr şi în dreptatea lui Dumnezeu, iar nu în dreptatea proprie. Te poate duce la nebunie credinţa în dreptatea proprie şi lupta nu cu tine, ca să te îndrepţi, ci cu duşmanii.
Iubiţii mei, toţi prorocii au un singur mesaj: „Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi Eu voi nimici pe vrăjmaşii voştri!” Cum, de altfel, s-a şi întâmplat cu poporul iudeu. Singura cale este aceea de a ne asuma vina, căci pentru păcatele noastre suferim, şi de a avea încredere în Dumnezeu că îi va nimici pe vrăjmaşii noştri. Folosind un cuvânt noutestamentar, El va face ca aceştia să piară, să dispară sau să se plece şi ei înaintea lui Dumnezeu, aşa cum cei doisprezece apostoli, în numele lui Hristos, au plecat fruntea unuia dintre cele mai mari imperii, cel roman. Dacă încă nu ne aflăm în situaţia celor îndrăciţi, cu siguranţă mulţi dintre noi, în loc să venim în întâmpinarea lui Hristos, mergem în cetatea duşmanilor noştri. N-am auzit cuvântul: „vrem spitale, nu mall-uri”. Pentru că vrem mall-urile. Am ajuns până acolo, încât să se vorbească despre tratamente în mall, de terapie prin cumpărături. Ştiţi ce înseamnă asta? Că un drac ia locul altuia. Şi cel care ia locul este întotdeauna mai puternic. Scapi de nişte gânduri care te apasă şi îmbrăţişezi ceva care te doboară. Oare nu seamănă aceasta atât de mult cu ce s-a întâmplat în Evanghelia de astăzi?
Vedeţi ce a făcut Hristos la final: n-a zis nimic, nici măcar nu i-a blestemat, ci a urcat în corabie. Însă, mai înainte, oamenii vindecaţi au venit la El, au căzut în faţa Lui şi L-au rugat: Ia-ne cu Tine! Vrem să fim ucenicii Tăi! Şi ştiţi ce face Hristos? Îi trimite în misiune. Există două forme misionare şi astăzi: una apostolică, ai cărei urmaşi suntem noi, episcopii şi preoţii, care se face în expansiune, prin ieşire, şi alta statornică, în casa credinciosului. Du-te şi spune în casa ta cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu! A, noi ne enervăm, noi ne răzbunăm, noi suntem drepţi, noi vrem dreptate. Rezist. La ce rezişti? La draci? N-o să rezişti. Nu vezi că te perpeleşti tot? Iubiţii mei, ei nu sunt de vină, ci noi, preoţii, care nu suntem în mijlocul dumneavoastră mereu, şi dumneavoastră, credincioşii care nu spuneţi cine vă face bine în casă. Ne trebuie argumente? După două mii de ani, aşa repede pierim? Nu se poate! Eu cred că altceva vrea Dumnezeu: preoţi mărturisitori şi credincioşi care să nu fie agresivi, ci să aibă curajul să spună cine le-a făcut lor bine. Nu trebuie să vă ridicaţi împotriva nimănui, ci împotriva laşităţii voastre. Trebuie să fim demni de Cel pe care Îl purtăm şi atunci cu siguranţă că Dumnezeu ne va învrednici să ne unim cu El. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a V-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi (12 iulie 2025)