♦În Duminica a 29-a după Rusalii, Biserica ne prezintă una din minunile săvârşite de Domnul şi care este relatată doar de Evanghelistul Luca, anume vindecarea celor zece leproşi. Putem observa dintru început că ceea ce ne atrage atenţia este concluzia trasă de Domnul. Într-o formă specifică celor bolnavi, prin strigăte, motivate de data aceasta prin faptul că bolnavii de lepră trebuiau să-şi anunţe prezenţa pentru ca ceilalţi să-i ocolească, aceştia îşi înalţă glasul către Domnul, zicând: „Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!” Nu Îl numesc Fiul lui David, nici nu Îl socotesc Doctor, ci Învăţător. Ni se pare că Hristos Domnul intră în forma lor de dialog, arătându-le ce au de făcut, ca un învăţător: „Mergeţi şi vă arătaţi preoţilor!” Hristos le arată astfel că, dacă vor merge pe această cale a ascultării, se vor vindeca. Ei ascultă şi, mergând să se arate preoţilor, se vindecă. Bucuroşi, se întorc la casele lor. Doar unul dintre ei se întoarce la Domnul şi, căzând cu faţa la pământ, Îi mulţumeşte. Atunci Hristos îl întreabă: „Dar cei nouă unde sunt?” Este aceeaşi atitudine de învăţător, care urmăreşte evoluţia celor ce se socotesc ucenici ai lui.
♦Descoperim în Evanghelia de astăzi două coordonate pe care Hristos caută să-Şi întemeieze dialogul cu semenii şi mai ales cu cei care Îl recunosc ca Învăţător. Mai întâi, Dumnezeiescul nostru Învăţător pune bazele acestui dialog printr-o poruncă. Pentru a putea avea o relaţie de învăţător şi ucenic este nevoie ca acest dialog să existe continuu. Nu poate fi învăţător cel ce creează un monolog, adică el să vorbească şi ceilalţi să asculte. Hristos începe ucenicia acestor oameni bolnavi cu o poruncă, un examen, căci orice învăţător iscusit, pentru a menţine emoţia şi atenţia ucenicilor, provoacă tot timpul la dialog şi îi menţine mereu în examen. A doua coordonată este ascultarea. Dacă voi Mă recunoaşteţi ca Dascăl şi vreţi să vă fiu şi vouă Învăţător, „mergeţi şi vă arătaţi preoţilor”, aveţi încredere în cuvântul Meu. Era şi un examen de încredere. Au dovedit cu toţii că sunt ucenici şi nu s-au îndoit. Când omul nu mai are nicio speranţă, devine ucenic bun şi ascultător. Iubiţii mei, Dumnezeu nu vrea să folosească astfel de prilejuri ca să-I devenim credincioşi, dar, ca pentru nişte bolnavi, foloseşte şi ultima soluţie când celelalte toate sunt epuizate.
♦Se întoarce numai unul. Dar oare le-a zis Hristos să se întoarcă? Nu. Însă iată că Hristos aşteaptă aceasta de la cei bolnavi, lipsiţi şi oropsiţi. Hristos aştepta în mod firesc recunoştinţa. Păi cum să nu Îi mulţumeşti lui Dumnezeu când face minuni cu viaţa ta? Cum să nu Îi mulţumeşti când uneori tu vrei un lucru rău sau dăunător pentru tine şi El nu te ascultă, ci îţi dă binele de care ai nevoie? Dar tu, în loc să-I mulţumeşti, te superi că nu ţi-a ascultat rugăciunea. Oare cum să nu avem această simţire minimă?
♦Prezenţa lui Hristos ca Învăţător nu are rolul de a ne face să dobândim mai multe cunoştinţe. De aceea, Hristos vrea să ne arate în Evanghelia de astăzi la ce se rezumă statutul de ucenic. La un moment dat, El spune: „Voi sunteţi ucenicii Mei pentru că aţi rămas lângă Mine”. V-aţi deşteptat şi aţi rămas lângă Mine. Părintele Dumitru Stăniloae zicea că a fi deştept nu înseamnă a fi inteligent, ci a fi treaz. „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te va lumina Hristos!”, cum citim şi în Epistola către Efeseni.
♦Această cale de deşteptare a noastră o concretizează Hristos în starea de mulţumire. Ce înseamnă a fi mulţumit? A fi conştient de dimensiunea vieţii tale, de statutul tău de om chemat să devină dumnezeu. A fi mulţumit înseamnă că mai înainte te-ai deşteptat în toate, chiar şi în cele mai îndepărtate simţuri şi sensibilităţi ale firii tale omeneşti chemate la îndumnezeire. Iată de ce, iubiţii mei, cea mai înaltă experienţă pe care Biserica ne-o dă în viaţa liturgică este Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, care înseamnă Sfânta şi Dumnezeiasca Mulţumire. Nu poţi să participi la Liturghie dacă nu ai ajuns la conştiinţa că eşti om, în primul rând, apoi că eşti creat de Dumnezeu după chipul Lui, că eşti fiu al Tatălui celui ceresc şi chemat să devii asemenea Lui.
♦Atunci când Îi mulţumeşti lui Dumnezeu nu numai că arăţi recunoştinţă, care este un semn de maturitate, dar, mai mult decât atât, te uneşti cu Cel care a devenit Izvorul vieţii tale. Ai aceleaşi sentimente ca şi El, începi să simţi ca El, să gândeşti ca El, să te asemeni cu El. Un adevărat învăţător nu face altceva decât să îşi multiplice chipul în ucenicii săi, iar un adevărat ucenic nu face decât să fie asemenea cu învăţătorul său.
♦Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată să doriţi în toată fiinţa o întâlnire cu cineva. Veţi zice: Da, dar la nivel trupesc. Uneori şi cu frigiderul ne vine să ne întâlnim foarte des. Dar nu despre asta este vorba. Relaţia dintre om şi om mai are un alt nivel în care este inclus sentimentul religios, precum şi o a treia Persoană, Dumnezeu. La acest nivel este relaţia dintre ucenic şi mentorul său. Evanghelia de astăzi, prezentată de un medic şi ucenic al Domnului, Sfântul Evanghelist Luca, este unică în felul ei şi prin provocarea pe care cei zece leproşi o adresează lui Hristos când Îl cheamă: „Învăţătorule, Învăţătorule!” Hristos răspunde la această provocare atât de frumos, provocându-i pe ei.
♦În concluzie, chiar au fost făţarnici când I-au spus „Învăţătorule”? Chiar n-au înţeles că El n-a venit în lume să vindece doar trupeşte, ci să-i trezească, să-i crească şi să-i înalţe sufleteşte? De aceea, iubiţii mei, imnul nostru, chiar dacă este al lumii acesteia, rămâne valabil pentru noi: „Deşteaptă-te, române!” Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXIX-a după Rusalii – Vindecarea celor zece leproşi (19 ianuarie 2020)