♦Evanghelia prezentată duminica trecută, cuprinzând predica de pe munte, se continuă astăzi cu una din minunile săvârşite de Domnul după ce a coborât de pe Muntele Fericirilor. Hristos urcă spre o cetate care, după cum se spune, avea o singură intrare, pe unde acum ieşea un cortegiu pe care Hristos îl întâmpină. Hristos parcurge peste 30 de kilometri din Capernaum până în Nain, pentru ca la porţile cetăţii să întâlnească un tânăr care părăsise viaţa și pe mama lui, care, femeie fiind, o simboliza pe Eva, adică „viața”, dar care încă din tinereţe a fost sortită să se umple de durerea morţii și să ducă spre groapă, în loc să dea bucuria vieţii. Hristos nu intră în dialog cu nimeni, ci opreşte cortegiul, Se apropie de tânărul aflat pe năsălia purtată de oameni şi-i porunceşte: „Tânărule, ţie-ţi zic: scoală-te!” În modul cel mai firesc, de parcă nici nu era adormit, tânărul Îi răspunde lui Hristos, deschide ochii, iar Hristos îl dă mamei sale.
♦Iubiţii mei, totul ni se pare acum firesc. Până în momentul întâlnirii cu Hristos, totul era nefiresc. Adică o mamă, după ce-şi îngroapă soţul, să-şi îngroape şi unicul său fiu?! O femeie, care este chemată să aducă viaţă, trebuie să se lupte cu moartea, rezistând acestui flagel din casa și din viaţa ei. Este cutremurător! Şi iată că Hristos vine, El, Dătătorul de viaţă, Cel care a vorbit mulţimilor despre o altfel de viaţă, superioară celei pământeşti, şi îl cheamă pe tânăr în mod firesc. Unde să-l cheme, decât la viaţă. Lumea ce se afla acolo s-a cutremurat. Pentru cei de față, parcă totul fusese firesc înainte şi acum devenise nefiresc.
♦Ne-am obişnuit atât de mult cu nefirescul, încât ne cutremură cea mai lină și liniştită intervenţie a lui Hristos, care duce la normalitate și la sens. Mai ales în occident se practică ideea ca morţii să nu mai fie văzuţi. Casele unde sunt depuşi nu arată deloc a case mortuare. Camera în care se află mortul ar putea fi socotită un dormitor. Se fac eforturi mari ca să se mintă, însă moartea nu poate fi convertită, mai ales de om. Ea nu se supune, ci vine şi ia pe cine vrea, când vrea. Pe când oamenii vor să hotărască ei când și cum să moară. De ce are moartea atâta putere şi de ce oamenii nu îi recunosc această putere? În primul rând, pentru că omul n-a fost făcut de Dumnezeu să moară. Este drept însă că omul a fost făcut de Dumnezeu să se schimbe. Tot atât de adevărat este că omul se poate schimba nu numai în bine, ci şi în rău. Tocmai aici intervine libertatea, marele dar al lui Dumnezeu, prin care ne face părtaşi ai Împărăţiei Sale. El ne face, nu noi. Sigur că depinde de noi cum folosim libertatea. Prin schimbarea în bine, omul nu numai că biruiește moartea, ci o converteşte și o supune. Este tocmai ceea ce doresc occidentalii, prin grija de a cosmetiza moartea. Însă moartea se supune Stăpânului vieţii. Întunericul, păcatul, iadul – pier, dar moartea îţi slujeşte, devenind cea mai profundă schimbare. Adică, dintr-un om pământesc poţi să devii un om ceresc; într-o clipeală ești pe pământ, apoi ești în ceruri. Moartea ne slujeşte atunci când noi suntem cetăţeni ai vieţii.
♦Iată, dragii mei, de ce ar trebui să ni se pară firesc ca Hristos să ne cheme la viaţă și noi să ne supunem chemării Sale. Până şi moartea se supune chemării lui Hristos și ne ajută să venim la viaţă. Este foarte adevărat însă, cum spune Hristos, că nu putem să slujim la doi domni. Un om nu poate fi şi bun, şi rău, însă se poate schimba din bun în rău şi din rău în bun. Hristos vrea să ne facă buni şi prin bunătate să ne dea viaţă, singura care merită să fie numită viaţă, pentru că ea este trăită, pe când cealaltă este doar agonie. Păi numai să te gândeşti cât suferă omul care vrea să-şi trăiască viaţa, și suferă degeaba. Vrea să aibă bani sau alte bunătăţi; este un chin să le dobândească, pe urmă un chin să aibă grijă de ele. Cât de minunată însă este viaţa pe care ne-o dă Hristos! Nici nu se poate descrie. Comparaţiile pălesc în faţa plinătăţii vieţii. Sfântul Evanghelist Ioan mărturisește aşa de frumos cuvintele Domnului: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să aibă din belşug”. Până la urmă în aceasta constă taina prezenţei lui Hristos în viaţa noastră.
♦Noi dorim viaţa. Dorim să scăpăm de moarte. Chiar şi moartea, dacă se poate, să ne slujească, dar ne temem de Hristos. Gândiţi-vă ce pervertire a minţii, încât, în loc să trăieşti, alegi să mori! Veţi zice: Dar cel care trăieşte cu Hristos nu moare? Da, moare faţă de păcat, faţă de grijile lumii și faţă de tot ceea ce îi făcea rău. Spre exemplu, noi spunem că suntem fericiţi dacă suntem iubiţi. După cuvintele Domnului, „mai fericit este a da decât a lua”. Hristos ne învaţă că acela este fericit care poate iubi liber. Dar oamenii se chinuie. Toată lumea vrea să fie iubită. De ce? Pentru că ne-a sucit diavolul mintea. Ce înseamnă să fii iubit? V-aţi gândit la lucrul acesta? Noi am vrea de fapt ca toţi să ne slujească nouă. Cu ce scop? Ca să fim nefericiţi că nu ne slujesc cum vrem noi, sau că nu ne slujesc deloc, sau că gândesc altfel decât noi. Aceasta este fericire?
♦Pe Muntele Fericirilor, Hristos vorbea despre viaţă. El a venit să ne ofere viaţă, și nu o altfel de viaţă, ci singura care merită trăită. Și unde este viața? Lângă Hristos, pe cruce și în înviere. Acesta este motivul pentru care noi căutăm biserica. Nu pentru că un preot slujeşte frumos, sau predică bine, sau e cuminte, sau e bun, sau e milostiv, nu. Nu pe preot trebuie să-l căutaţi. E drept că, dacă un preot slujeşte frumos, participi mai uşor la slujbă. O asimilezi mai uşor dacă este prezentată frumos și cu trăire. Dar nu aceasta căutăm noi, ci pe Hristos cel mort şi înviat. De aceea, biserica este socotită mormântul lui Hristos și poarta cerului. De aceea, pentru noi, mormintele fraţilor, părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri sunt sfinte, pentru că sunt porţi spre ceruri. Prin acele porți ei au trecut în ceruri. De ce prin moarte? Pentru că ea ne eliberează. De ce prin cruce? Pentru că ea ne dă libertatea.
♦În Evanghelia de astăzi, tânărul a fost eliberat de moarte şi adus la viaţă. Dar la ce viaţă? Acolo este cheia. La viața în ascultare faţă de Domnul. Dacă el nu asculta de Hristos, nu învia. Singura condiţie este să ascultăm de Domnul. Şi în momentul în care ascultăm de Hristos, El ne duce şi pe Golgota, şi pe Tabor. Doar să fim necontenit cu El pe Muntele Fericirilor. Şi Hristos mai face ceva, un gest de care societatea de astăzi ar trebui să ţină seama cel mai mult. A dat copilul mamei sale. Copiii au nevoie de familie aşa cum au nevoie de biserică, de mormântul lui Hristos, de cruce, de jertfă, de răstignire. Ca să se elibereze, au nevoie de familie, pentru ca în ea, ca într-o pepinieră sau ca într-o grădină, să crească şi să guste din paradisul în care l-a aşezat Dumnezeu pe om. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XX-a după Rusalii – Învierea fiului văduvei din Nain (6 octombrie 2019)