Ascensiunea duhovnicească, din păcate, este percepută de noi doar în latura ei de nevoință, dar cea mai importantă parte a ei este descoperirea, bucuria, împlinirea. De obicei lucrurile stau astfel. Atunci când avem de descoperit ceva, de studiat ceva ce ne place, ce ne dorim foarte mult, oare nu depunem efort? Oare nu facem chiar un sacrificiu de foarte multe ori? Uităm atunci de latura aceasta a neputințelor noastre și ne concentrăm, ne axăm pe ceea ce avem de dobândit, de aflat, de descoperit. De la Înălțarea la cer a lui Hristos până la Pogorârea Sfântului Duh sunt nouă zile. Și doar a zecea zi Hristos Îl trimite pe Duhul cel Preasfânt. Deci durează până ajunge la tronul cel ceresc. Veți zice: Nu spunem noi că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, era tot timpul cu Tatăl? Da, dar El era acum și Fiul Omului; firea omenească era asumată de Hristos și unită cu cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, cu Fiul lui Dumnezeu. De data aceasta parcurge și ca om toate cerurile.
Vorbim de nouă cete cerești și de nouă ceruri ale lui Dumnezeu. Cerurile cerurilor și apele cele mai presus de ceruri. Așa cum ni le descoperă Biserica prin Sfântul Dionisie Areopagitul, sunt de trei ori câte trei cete cerești, și ele încep încă de pe pământ. De altfel, Dumnezeu vrea ca cerul să fie și pe pământ, sau așa cum zicem în rugăciunea domnească: precum în Cer așa și pe pământ, pământul devenind parte a cerului. Îngerii alcătuiesc prima treaptă, primul cer, și despre ei spune Sfântul Apostol Pavel că sunt duhuri slujitoare, trimise să slujească oamenilor în vederea mântuirii. Deci Îngerii sunt în cerul lui Dumnezeu de pe pământ. Apoi Arhanghelii, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Domniile, Tronurile, Heruvimii și, iată, Serafimii cei care, așa cum le spune și numele, sunt cei ce aprind, cei de foc. Cum mărturisește, de altfel, și psalmistul David în psalmul 103: „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară de foc”. Acestea sunt cerurile pe care Fiul lui Dumnezeu le parcurge fiind și Fiul Omului.
Înainte însă de a se înălța la ceruri, Hristos Dumnezeul nostru se înalță timp de patruzeci de zile în fiecare dintre ucenicii Săi. Timp de patruzeci de zile parcurge aceste ceruri dinlăuntrul omului, dinlăuntrul ucenicilor Săi, treaptă cu treaptă, ca pe o scară a lui Iacob, ca o cruce cu mai multe orizontale. În momentul în care ucenicii abordează următoarea treaptă, urmărtorul cer, cerul din care s-au ridicat sprijinindu-se pe el, se înalță împreună cu ei, așa încât tot timpul scara rămâne o cruce. Întâi Hristos i-a învățat pe ucenici, descoperindu-le din Scripturi locurile care erau despre El. Mai întâi Hristos li se descoperă ca și Îngerii, ca în cerul îngeresc, pe urmă li se descoperă lor ca Stăpân și Domn, asemenea Arhanghelilor, care descoperă tainele cele mari ale lui Dumnezeu; apoi ca Începătoriile, care sfătuiesc și ocrotesc pe conducători, orașele și cetățile. În ierahia din mijloc sunt Stăpâniile, apoi Puterile și Domniile, care ne ajută să ne luptăm. Lupta noastră cea duhovnicească este în această ierarhie din mijloc. Mântuitorul le zice ucenicilor: „Pentru ce vi se ridică astfel de gânduri în inimile voastre?” Îndoiala, ispita cea mare, lupta cu diavolul, pe care Hristos Însuși a dat-o în pustiu, iată că și Apostolii trebuie s-o dea. Hristos stă lângă ei și cucerește fiecare cetate, fiecare treaptă, fiecare cer din inima lor, ca apoi să ajungă la cerurile cele mai presus de ceruri, unde este tronul lui Dumnezeu. Fiecare, iubiții mei, avem un tron în inima noastră. Hristos ne spune clar: “Împărăția lui Dumnezeu este în inimile voastre”. Iată ce face Hristos timp de patruzeci de zile cu fiecare dintre ucenicii Săi și nu numai cu cei unsprezece Apostoli, ci și cu ceilalți ucenici: Urcă în inima fiecăruia, treaptă cu treaptă, din slavă în slavă, așa cum a adus firea omenească la tronul cel ceresc, la tronul Tatălui, și a făcut-o să șadă de-a dreapta Tatălui. Astfel îl auzim pe psalmist spunând cuvintele Tatălui: „Fiul Meu ești tu” – adică tu, care ești și Fiul Omului, „Eu astăzi te-am născut”. Prin cine? Prin Fiul Te-am născut. Sunt cuvinte pe care Tatăl cel ceresc vrea să le rostească fiecăruia dintre noi. Dar când o să auzim acestea? Când o să ne aflăm în cerurile cele mai presus de ceruri, unde sunt Serafimii cei cu câte șase aripi, cei cu aripi de foc, care ne aprind inimile, așa cum vor spune Luca și Cleopa: „Oare nu ardeau în noi inimile noastre când ne vorbea pe cale și ne tâlcuia Scripturile?”
Iată, dragii mei, prezența lui Hristos în inimile noastre trebuie să fie foc, trebuie să fie rană. Hristos Se rănește și Se aprinde de dorul nostru: „Foc am venit să arunc pe pământ și atât de mult aș vrea să fie acum aprins”. Pentru ca El să se poată uni cu noi, trebuie ca și noi să ne rănim cu dragostea Lui, să ne aprindem de dorul Lui. Hristos ne așteaptă și pe fiecare dintre noi. Așa se explică bucuria ucenicilor. După ce Hristos S-a înălțat la ceruri, ucenicii se întorc în Ierusalim cu bucurie mare. Hristos S-a înălțat nu numai la cer; S-a înălțat și în inimile lor, în conștiința lor, în întreaga lor ființă, umplându-i de bucurie. Ca dovadă că bucuria lor era prezența lui Hristos, unde puteau să stea, decât în casa lui Dumnezeu, în casa Tatălui, cum o numește Hristos: „Și erau în toată vremea în biserică”, spune Evanghelistul Luca, „lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”.
Fragment din predica Părintelui Ioan la Înălțarea Domnului – 28 mai 2020