Părintele Ioan Cojanu: Părintele nostru Gavriil şi bucuria suferinţei

Viaţa Părintelui nostru Gavriil Miholca ar trebui evocată în fiecare zi, nu pentru el, fiindcă Dumnezeu l-a preaslăvit. De altfel, fiecare om al lui Dumnezeu nu aşteaptă cinstire de la oameni, căci, aşa cum spune Domnul, ceea ce este cinstit înaintea oamenilor devine urâciune înaintea lui Dumnezeu, iar ceea ce este urâciune înaintea oamenilor, iată, se împărtăşeşte de cinstea lui Dumnezeu. Nu Părintele are nevoie să fie în memoria noastră, ci noi avem nevoie să purtăm astfel de oameni în sufletele noastre. Prin modelul vieţii lor, aceştia ne sunt şi nouă mai mult decât pildă, mai mult decât drum spre Dumnezeu; ei devin cale a lui Dumnezeu spre noi.

Spun acest lucru pentru că în aceste zile noi, cei care ne-am gândit mai mult la dânsul, la ceea ce cunoaştem despre Părintele, reuşind să-l aducem în minţile şi în inimile noastre, am putut simţi roadele prezenţei sale. Spuneam şi altă dată şi mi-e drag s-o spun, pentru că mi-e drag să mi-o spun mie: cred că întreaga propovăduire, întreaga învăţătură a Părintelui se poate rezuma la o idee care îl apropie aşa mult de Părintele Arsenie Papacioc: omul care are tot timpul înaintea lui prezenţa lui Dumnezeu nu mai poate să păcătuiască. Dacă nu putem ajunge cu mintea acolo, la Dumnezeu, iată, Părintele ne dă şansa să avem prezenţa lui nu numai celor care l-am cunoscut faţă către faţă, ci şi celor care au auzit despre el şi care, într-un fel sau altul, s-au împărtăşit de cuvântul lui, ascultând, spre exemplu, casetele înregistrate, chiar dacă sunt vechi, sau predica postată pe reţelele de socializare. Fiorul credinţei se transmite uneori numai ascultându-i cuvântul.

Al doilea gând pe care aş vrea să vi-l pun în suflet este acela că Părintele avea claritate în cuvânt. Şi aceasta venea dintr-o claritate în gândire. De asemenea, Părintele avea convingere în cuvânt. Pentru că nu numai cu cuvântul propovăduia Părintele, ci cu întreaga lui prezenţă. Cei ce l-am cercetat pe Părintele ştim că doar păcatul ne poate separa de aducerea-aminte de omul lui Dumnezeu. Prezenţa Părintelui Gavriil în viaţa noastră, a slujitorilor lui Dumnezeu, care l-am cunoscut şi care zilele acestea îl pomenim fie la Nicula, fie în bisericile unde slujim, ne ajută atât de mult, doar să lăsăm acces spre o astfel de viaţă.

Alt gând pe care aş vrea să vi-l împărtăşesc este legat de o preocupare, a mea şi a altor fii duhovniceşti ai mei, care în ultimul timp am încercat să transmitem ceva: importanţa Crucii. Crucea Părintelui Gavriil nu este destul de mare şi destul de grea ca să-l reprezinte. Crucea Părintelui este cutremurătoare, pentru că el însuşi, cu întreaga lui viaţă, a devenit o cruce.

Iubiţii mei, suferinţa l-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât la prima vedere socoteai că vrea să-şi pună capăt vieţii, epuizându-se. Însă stând mai mult în preajma lui, având răbdare şi suferind alături de el, îţi dădeai seama că există o diferenţă. Deşi eram cu şaisprezece ani mai tânăr decât Părintele, când eram în preajma dânsului, oboseam, dar dânsul, cu toată suferinţa, avea o putere de slujire de care îţi dădeai seama că nu este omenească. Doar atunci când tu te epuizai, îţi dădeai seama că în omul acela lucra Altcineva. Însă, pentru a ajunge aici, nu este suficient să fii hirotonit, nu este suficient să ţi se dea o parohie grea, sau mare, sau oricum; poţi să ai pe umerii tăi şi omofor, pentru că mai există ceva: a te identifica ca slujitor cu Jertfa Fiului lui Dumnezeu, a te identifica cu Hristos răstignit şi înviat, pentru că nu poţi crede în Jertfă decât dacă crezi în Înviere. Părintele credea atât de mult în Înviere, încât te convingea, stând în preajma lui, să mori împreună cu el. Suferinţa este cea care dă sens vieţii acesteia, cea care ne aşează pe calea pe care ne cheamă Hristos: lepădarea de sine şi luarea Crucii. Întâlnirea Părintelui nostru cu Hristos a fost la acel nivel înalt, la care Hristos ne cheamă pe toţi, dar în primul rând pe slujitorii Lui.

Să ştiţi însă că Părintele nostru Gavriil a răspuns chemării lui Hristos nu după ce a fost hirotonit preot, ci încă fiind ca unul dintre dumneavoastră. Îmi povestea că din copilărie, lucrând ca slugă, deşi era mic şi neputincios, se gândea cum să facă o bucurie stăpânului care-l plătea. De aceea vreau să subliniez încă o dimensiune a vieţii lui: Părintele era un om al bucuriei. Se vedea aceasta începând de la stăpânul pe care căuta să-l distreze, chiar în grajdul în care lucra, rostind şi chiuind cântece de nuntă, până la adevărate petreceri, aş putea spune eu, pe care le dădea după hram, la Cubleş, când oamenii, epuizaţi de oboseală şi de slujire, prindeau viaţă din glumele, din poeziile, din strigăturile pe care Părintele le rostea inepuizabil. Nu concepea viaţa cu Hristos decât în bucurie, de aceea aş putea să spun că în Părintele am cunoscut bucuria suferinţei. Părintele Gavriil ducea lucrurile până la capăt. Dacă nouă ni se întâmplă să ne poticnim în demersul nostru duhovnicesc, este tocmai din acest motiv, că nu ducem lucrurile până la capăt. De aceea spuneam că Părintele era limpede, era clar, în cuvânt şi în faptă, pentru că el a înţeles Evanghelia care îi poruncea să lase totul, să uite de tot, chiar şi de sine. Am în memorie o amintire cu Arhiepiscopul Teofil Herineanu, venit să sfinţească biserica din Cubleş. După ce a intrat în Altar, a văzut o oglindă mare în spatele icoanei Mântuitorului şi a întrebat: „Cum, Părinte, te uiţi în oglindă?! Dacă ai fi frumos, aş zice în acest moment s-o dai jos, că te ispiteşte”. Explicaţia Părintelui Gavriil a fost foarte clară. A stat neclintit, cu fruntea sus, şi a spus: „Înaltpreasfinţia Voastră, dacă doriţi, eu o să pictez şi aici, fiindcă vreau ca, oriunde mă întorc, să văd chipurile Sfinţilor; ori încotro mă îndrept, să-L văd pe Hristos”. Arhiepiscopul l-a crezut într-o clipă şi fost atât de clar pentru el, încât i-a spus: „Da, te cred, pentru că tu eşti destul de urât ca să te uiţi după tine”. Părintele Gavriil căuta frumuseţea în Hristos, frumuseţea aceea neştirbită, a curăţiei, a limpezimii. De aceea am învăţat de la Părintele că, dacă Hristos i-a zis lui Petru să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte într-o zi, când fratele nostru ne greşeşte, noi să iertăm pentru Hristos, de şaptezeci de ori câte şaptezeci.

Acesta este Părintele pe care dorim să îl comemorăm astăzi, adică să-l aducem în memoria noastră, ca puţin, cât acceptăm noi, cât suntem de deschişi, cât suntem de disponibili, să curăţească şi să înnobileze minţile şi inimile noastră.

(Fragment din predica Părintelui Ioan Cojanu la Parastasul Părintelui Gavriil Miholca de la Mânăstirea Nicula – 1 octombrie 2018)