♦Ceea ce Îl surprinde pe Hristos în Evanghelia de astăzi şi ceea ce ar trebui să ne uimească şi pe noi este credinţa sutaşului. Hristos nu spune că era o credinţă mare, dar cuvântul Lui este atât de surprinzător, încât ne pune pe gânduri: „Nici în Israel nu am aflat atâta credinţă!” Cum să înţelegem aceasta? Apostolii erau israeliteni. În Israel, Hristos pune bazele Bisericii Sale. Pe acest Israel se va clădi toată misiunea Sa, pentru că poporul lui Israel era pregătit pentru această misiune. Deci era multă credinţă în Israel. Să ne gândim numai la Dreptul Simeon sau la oricare dintre cei care au fost în jurul Domnului. Să nu credeţi că Hristos a vrut să spună că în Israel nu era credinţă. În altă parte oricum nu era. Şi totuşi, Hristos spune lămurit că în Israel nu a aflat „atâta” credinţă. Cum era această credinţă? Era mare, multă şi profundă.
♦Sutaşul îşi mărturiseşte clar credinţa sa în Hristos prin faptul că a venit la El. În Evanghelia de la Marcu se relatează că sutaşul iubea neamul iudeilor şi că el a reconstruit sinagoga din Capernaum. Deci era un om de partea poporului lui Israel. Deşi îi reprezenta pe ocupanţii şi stăpânitorii acestui popor, totuşi el se purta omeneşte. El nu devenise prozelit, adică nu îmbrăţişase legea mozaică, dar îi iubea pe iudei şi cinstea credinţa lor. Iată primul strat pe care-l putem descoperi în credinţa lui. Şi subliniez că aceasta se vedea din faptele lui.
♦Alt strat al credinţei sutaşului constă în faptul că el credea în oameni, fără să aibă însă o credinţă contractuală. Noi avem încredere să ne dăm pe mâna cuiva doar dacă facem un contract. Nu, omul acesta nu numai că s-a dat pe mâna slujitorilor săi, având încredere în ei, dar iată că, atunci când slujitorii erau la necaz, se purta cu ei ca şi cum i-ar fi fost egali. Deocamdată nu ne putem da seama care era Dumnezeul lui, dar acest Dumnezeu în care credea îl făcea să nu se simtă superior celorlalţi. Orice om care priveşte mai mult spre cer decât spre pământ, mai mult spre Dumnezeu decât spre sine, ajunge să se vadă cât este el de mic. Îţi vezi dimensiunile în funcţie de cel la care te raportezi. Dacă te raportezi la un puric, atunci te lupţi cu el în forma ta, dar te vezi foarte mare. Dacă te raportezi la Dumnezeu, poate te lupţi şi cu Dumnezeu, dar altfel. Omul acesta medita adesea la Dumnezeu, de aceea a ajuns să-L descopere, într-un fel, pe Dumnezeul iudeilor.
♦Mai putem observa nu numai că îl socotea pe slujtorul său la acelaşi nivel cu el, ci credea şi că acesta merita tratament şi vindecare, dacă se poate chiar o minune, aşa cum gândea că merita el însuşi. Am putea merge şi mai departe. Într-o explicaţie pe care I-o dă după aceea lui Hristos, foloseşte o logică pur omenească, spunând că şi el este sub stăpânirea altora şi are sub stăpânirea sa ostaşi. El raportează însă ascultarea lui şi logica aceasta omenească la ordinea lui Dumnezeu. Deci am putea spune noi că toată viaţa sa, atât cea privată, cât şi cea militară, o raporta la Dumnezeu. Este mare lucru să-ţi umpli tot timpul de Dumnezeu!
♦Faptul că sutaşul face o mărturisire indirectă, spunând: „Doamne, nu sunt vrednic!”, este semn al unei credinţe mature, profunde, înalte până la Dumnezeu. Aproape toţi Sfinţii Părinţi care au scris rugăciunile la Sfânta Împărtăşanie au spus: „Doamne, nu sunt vrednic!” sau „eu, nevrednicul”. Ei aşa se rugau şi o spuneau nu de pe buze, ci din inimă, din convingere şi cu cutremur. Aceasta înseamnă credinţa. Deci, cu cât devin mai credincios, cu atât sunt mai nevrednic? Nu, ci cu cât devii mai credincios, cu atât te vezi mai nevrednic. Ne vedem cum suntem. Dacă am fi atenţi când ne rugăm, la sfârşitul rugăciunii nu numai că am fi transpiraţi, dar ne-am cutremura şi ne-ar fi frică să ne apropiem de Sfintele Taine. De altfel, şi preotul spune să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu”, ceea ce înseamnă cu frică de nevrednicia noastră în faţa lui Dumnezeu.
♦Aşa vede Hristos credinţa acestui om. Dar de ce n-a găsit-o în Israel? Pentru că toţi cei din Israel aveau o problemă, şi anume se considerau vrednici. Acest lucru i-a încurcat mult şi ne încurcă şi pe noi. Dacă Preasfinţitul Vasile a fost un om deosebit s-a datorat faptului că s-a văzut ultimul între călugări, de aceea a şi putut să comunice cu oricine. În faţa tuturor, el se vedea mai mic. Iată ce înseamnă credinţa pe care n-a găsit-o Hristos în Israel. O astfel de credinţă îţi dă har. Ea nu numai că te face să te vezi aşa de mic, dar te umple de Dumnezeu. Smerenia nu înseamnă să-ţi bagi capul între umeri, ci ea vine dintr-o convingere, iar aceasta se naşte atunci când stai ziua şi noaptea înaintea lui Dumnezeu. Dar cum să fac aceasta, dacă trebuie să stau şi înaintea oamenilor? Când stai mai mult înaintea lui Dumnezeu, înveţi ca şi atunci când stai înaintea oamenilor să nu-L pierzi din vedere pe Dumnezeu.
♦Iată, dragii mei, ce ar trebui să învăţăm noi de la acest sutaş. Omul acesta dorea nu doar să-şi rezolve problemele, ci avea o preocupare religioasă adâncă şi continuă. Care este însă preocuparea noastră, mai ales că suntem botezaţi şi, mai mult, provenim din multe generaţii de familii creştine? Cât ne gândim noi la Hristos? Cât ne preocupă Sfintele Scripturi şi cuvântul lui Dumnezeu? Cât de atenţi suntem când venim aici, în biserică? Iată motive din cauza cărora ajungem cu greu să ne vedem cât de mici suntem. Pentru că, în momentul când simt în inimă că sunt nevrednic de Dumnezeu, atunci, fie că mă împărtăşesc sau nu, Hristos Se sălăşluieşte în sufletul meu şi Duhul Sfânt devine lucrător în mine. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a IV-a după Rusalii – Vindecarea slugii sutaşului (10 iulie 2022)