În Evanghelia tămăduirii orbului din naştere, ca şi în cea a samarinencei, intervine din nou apa premergătoare Pogorârii Duhului Sfânt, Care, începând de la Botezul Domnului în râul Iordanului şi până la Cincizecime, umple totul de viaţă. Acum apa participă la crearea ochilor trupeşti ai celui orb. Hristos îi creează ochii şi-l trimite la apa Siloamului ca, spălându-se, să vadă. Dar ce vede el prima dată? Foarte important pentru noi toţi: îşi vede chipul său. Întoarcerea spre sine este calea vederii noastre sufleteşti. Orbul din naştere primeşte nu numai tămăduire trupească, ci şi vedere duhovnicească. Ce minune mare este să te speli pe faţă şi să începi să te vezi! Bătrânii de pe vremuri nu aveau oglindă. Ei îşi vedeau faţa în apa cu care se spălau. Cred că totdeauna a existat o legătură indispensabilă între spălarea feţei şi vederea ei. Apa nu numai că ne spală obrazul, dar ni-l şi arată.
Oamenilor le place foarte mult oglinda. Atunci când sunt trişti, caută să găsească în ei forţe de a scăpa din chingile acesteia, mai ales când întristarea vine din partea semenilor care îi marginalizează. De aceea, oamenii caută instinctiv să se vadă în oglindă. Însă întotdeauna chipul lui Dumnezeu, pe care l-am primit de la creaţie, se oglindeşte în apele Duhului Sfânt, acolo unde nu numai că omul reuşeşte să se spele, ci să se transforme, să moară şi să învieze. Ştiţi prea bine că, atât de Crăciun, cât şi de Paşti, în loc de „Sfinte Dumnezeule” se cântă „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Această rânduială a rămas din primele veacuri, când cei maturi erau botezaţi de Crăciun şi de Paşti. Botezul nu înseamnă altceva decât ca, prin cufundarea în ape, omul să fie îngropat împreună cu Hristos şi să învieze împreună cu El. Astfel, apele nu numai că nu te îneacă, ci te oglindesc şi te acceptă să te îngropi în smerenia lor.
Iată ce importantă este pentru orbul din naştere ascultarea de Hristos. Domnul l-a trimis la scăldătoarea Siloamului şi el a mers la această apă al cărei nume înseamnă „trimis”, pentru că Duhul lui Dumnezeu este mărturisit cu această însuşire, de trimis. Spune Mântuitorul că „Duhul suflă unde voieşte”, ca şi vântul. Dar Cine este Cel care voieşte? Este Tatăl. Hristos a primit, ca Fiu al lui Dumnezeu, putere de la Tatăl să-L trimită şi El. Iată câteva lucruri de care ar trebui să ţinem seama în ce ne priveşte. În primul rând, ca să-L întâlnim pe Duhul Sfânt, trebuie să mergem şi noi unde ne trimite Tatăl prin Fiul, adică pe căile Domnului. În al doilea rând, să ne lăsăm spălaţi de apele Duhului, de apele smerite. Care sunt apele noastre cele mai smerite? Lacrimile. Şi în aceste ape să ne vedem; nu în laudele oamenilor, nu în slavă, nu în justificări, ci să căutăm să ne vedem în apele lacrimilor noastre. Aşa vom avea şi fericita şansa de a-L vedea pe Domnul cel înviat, aceea despre care Hristos îi vorbeşte lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”. Hristos se referă tocmai la ceea ce cerea Toma: „Dacă nu voi vedea în palmele Lui semnul cuielor, nu voi crede”. A crede înseamnă a vedea. Credinţa este vederea sau înţelegerea lui Dumnezeu. Ochii sufletului sunt folosiţi nu numai în credinţa faţă de Dumnezeu, ci şi în încrederea pe care o avem unii faţă de alţii. Această încredere sau această vedere o folosesc şi cercetătorii, care cred înainte de a experimenta. Uneori au nevoie de zile, de luni sau chiar de ani întregi până dovedesc ceea ce ei văd deja cu ochii minţii.
Aceștia sunt ochii de care avem noi nevoie: cei pe care Hristos i-a deschis ucenicilor, femeilor mironosiţe şi multora care au crezut în cele 40 de zile până la Înălţare. Toţi aceştia au văzut şi au crezut. Am zice că Hristos s-a adresat, în prima etapă, ochilor trupului. Da, dar după Învierea Sa, S-a adresat doar acelora care nu L-au văzut numai cu ochi trupeşti, ci au avut capacitatea, pregătirea duhovnicească, chiar şi emoţia de a lăsa să li se deschidă şi ochii sufletului. În Evanghelie se spune la un moment dat că Hristos S-a arătat ucenicilor Săi şi lui Petru. De ce face această diferenţă? Petru nu mai era ucenic? Da, dar era un ucenic în devenire, căci el căzuse din har. Însă el a plâns văzându-şi faţa, chipul slavei lui Dumnezeu, acum sluţit de trădare. În lacrimile acelea şi-a curăţat ochii sufletului şi L-a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat şi lui.
Nu putem vedea slava lui Dumnezeu cu ochii trupeşti, dar Îl putem vedea pe Hristos, atât cât S-a arătat şi cât a dorit să Se lase văzut de noi, în icoană. Aceasta însă nu ne opreşte aici. Icoana chiar ne propune şi ne ajută să mergem mai departe şi să-L vedem pe Dumnezeu cu ochii minţii sau cu ochii cei duhovniceşti. Duhul Sfânt vine ca să înlăture de pe ochii noştri solzii păcatului, ca să să ne înveţe cum să ne smerim pe noi înşine şi să devenim duhovniceşti, să fim cât mai puţin văzuţi sau vădiţi, astfel încât să-L putem vedea pe Domnul înviat. Această vedere ne ajută să Îl cunoaştem pe Tatăl, cum i-a spus Hristos lui Filip: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”, iar prin cunoaştere să ne dezvoltăm propriul suflet. Să începem de aici să gustăm din veşnicia lui Dumnezeu, dar nu înainte de a fi trecut prin botez, prin moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos, şi prin apele lacrimilor noastre. Astfel, văzându-ne stând înaintea lui Dumnezeu cu faţa descoperită, după cuvântul Apostolului Pavel, să ne schimbăm din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VI-a după Paşti – A orbului din naştere (2 iunie 2019)