Înălţarea despre care vorbeşte Domnul în convorbirea cu Nicodim, așa cum am amintit și în duminica trecută, nu este înălţarea Sa de pe pământ la ceruri, ci înălţarea Sa pe Cruce sau, așa cum ar spune Părintele Teoclit Dionisiatul de la Sfântul Munte, înălţarea între cer şi pământ. Veţi zice că este cel mai incomod loc. Da, este aproape de nesuportat. Omeneşte este nu numai de neînţeles, dar chiar sminteală şi nebunie. Şi totuşi, Hristos atinge acolo, pe Cruce, apogeul vieţii Sale pământeşti și acolo, pentru mântuirea noastră, ne cheamă şi pe noi. De aceea, Evanghelia de astăzi vorbeşte despre chemarea omului spre jertfă. Eu nu am căderea de a chema, chiar dacă în numele lui Hristos o pot face, ci datoria mea este de a urca pe cruce, ca să pot astfel chema în numele lui Hristos.
Ceea ce aş vrea să subliniez în cuvântul meu din această duminică este că numai acolo putem înţelege creştinismul şi numai în creştinism Îl putem înţelege şi vedea pe Dumnezeu. Trebuie să recunoaştem noi, cei botezaţi, ba mai mult, cei care venim la biserică, că nu înţelegem. Mai ales noi, preoţii, observăm că nu ne înţeleg oamenii. Dar noi înţelegem că locul nostru este pe cruce?
Spre surprinderea noastră, Evanghelia de astăzi nu se încheie cu finalul capitolului 8 din Evanghelia de la Marcu, ci se citeşte și primul verset din capitolul următor, ca o arvună sau o făgăduinţă, în care se arată că Împărăţia lui Dumnezeu are pentru cine veni: „Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere”. Unde? Pe cruce. Acolo se află, în primul rând, Maica Domnului, apoi toţi apostolii, în afară de Iuda care n-a avut răbdare să-L vadă venind şi să primească iertare de la Hristos. Chiar dacă ucenicii ceilalţi nu sunt nici ei pe cruce, totuşi vor avea răbdare şi nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere.
Această putere este a lui Dumnezeu și ea se arată când încetează puterea omului. Iată cum putem identifica şi la noi de ce nu vedem puterea lui Dumnezeu: pentru că nu avem răbdare şi nu stăm la bătaie până când se epuizează puterea noastră. Spre exemplu, noi venim la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie unde aşteptăm puterea lui Dumnezeu şi unde ne luăm puterea noastră de la Dumnezeu. Dar câţi înţelegem că Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie înseamnă Jertfa de pe Golgota, în care Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, își consumă toată puterea ca Fiu al Omului până la final, adică până la moarte? Nu este un final al descompunerii, al degradării trupului, căci El era în puterea vârstei la 33 de ani, ci al jertfei ca ardere de tot. De aceea, Sfântul Ioan Botezătorul Îi spune „Mielul lui Dumnezeu”. Evreii jertfeau în fiecare dimineață și seară câte un miel de un an. Acestea jertfe erau ardere de tot. Hristos Se aduce pe Sine jertfă ardere de tot. Dar în Sfânta Liturghie cum Se aduce Hristos jertfă ardere de tot? Coboară din cer? Nu, căci Trupul lui mistic se află pe pământ. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos, ale cărui mădulare suntem noi. Deci noi, cu trupurile noastre, cu întreaga noastră fiinţă, aducem jertfă lui Dumnezeu.
Atât preoţii, cât şi credincioşii, suntem chemați de Biserică să ne jertfim pe noi înşine, ca „toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Veţi zice că se mai spune și „unii pe alţii”. Prin tine, jertfa merge şi spre alţii. Nu te duci în biserică să jertfești altceva decât pe tine. Aici se opresc toate religiile lumii, inclusiv cea mozaică, inspirată de Dumnezeu, cu atât mai mult celelalte, inspirate de oameni. Hristos întemeiază credinţa creştină după ce venirea Lui a fost pregătită prin legea mozaică, de proroci, în final de Sfântul Ioan Botezătorul. Însă până şi martiriul prorocilor suferă un salt enorm. Aproape că nici ei nu pot urmări saltul pe care îl face Hristos în istorie. Chiar Ioan Botezătorul trimite ucenicii la Hristos să-L întrebe: „Tu eşti Mesia sau să aşteptăm pe altul?”, după ce mai înainte L-a arătat: „Iată Mielul lui Dumnezeu”. Aceasta este paradigma pe care Hristos o aduce nu în religia creştină, ci în religie, pentru că alta nu mai este, restul fiind bâjbâieli. În faţa Jertfei lui Hristos, toate jertfele lumii sunt caraghioase. Gândiţi-vă ce salt: Aduci un miel, un viţel, un porumbel sau un ţap, iar Hristos Se aduce pe Sine! Chiar dacă și astăzi unii admiră religii păgâne sau necreştine, chiar dacă sunt și denominațiuni creştine care şi-au întors faţa către legea mozaică, toate sunt penibile, deoarece Dumnezeu spune simplu şi clar că El a venit să Se înalţe pe Cruce ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.
Ce înseamnă să crezi în Hristos? Evanghelia de astăzi ne lămureşte: Dacă tu crezi că Eu sunt Hristos, atunci urcă cu Mine pe cruce, jertfeşte-te şi tu, şi nu trebuie să mori, căci vei vedea deja Împărăţia lui Dumnezeu! Deci nu este vorba de jertfa supremă, nu, pentru că nu tuturor Hristos le-a cerut vărsarea sângelui. În Biserica Ortodoxă s-a dezvoltat foarte mult martiriul alb, fără vărsare de sânge, al morţii în fiecare zi, a jertfei zilnice de dimineaţa şi de seara, ca mielul jertfit de evrei. Dar, repet, nu există altă jertfă decât cea de sine. Mai sunt oameni printre noi care cred că altcineva le poate face serviciul lor, altul poate urca pe cruce în locul lor. Nu, în creştinism s-a terminat. Restul religiilor sunt ca nişte instrumente care nu mai funcţionează. Au avut rolul lor, dar s-a terminat. Până şi cele zece porunci, dacă le priveşti doar în înţelesul vechi testamentar, nu numai că nu te duc la Dumnezeu, dar nu te pot ajuta nici să funcţionezi ca om pe pământ. În zilele noastre, o societate nu mai poate funcţiona doar după legea mozaică. Chiar dacă lumea a căutat să aducă îmbunătăţiri prin diferite rânduieli, nu funcţionează.
Aşa încât singura soluţie este aceea pe care o dă Hristos: „Dacă vrea cineva să vină la Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie; căci oricine”, nu apostolii, nici doar creștinii, ci „oricine va voi să-şi salveze sufletul său îl va pierde şi cine îşi va pierde viața sa pentru Mine”, adică își va dărui sau îşi va jertfi viaţa sa, „acela o va câştiga”. Iată de ce spuneam că nici Liturghia n-o înţelegem. Iată de ce mă tem că nici Împărtăşania n-o înţelegem.
Nu întâmplător luna septembrie are două sărbători: Naşterea Maicii Domnului, ca să ne arate cum să ne naştem, şi Înălţarea Sfintei Cruci, ca să ne arate cum să trăim după ce ne-am născut cu adevărat. Iată că prima lună a anului bisericesc ne cheamă să punem început bun. Eu cred că tot de la Dumnezeu este ca școala să înceapă în luna septembrie. Astfel că din copilărie ni s-a propus acest drum, cu ştiinţă sau cu neştiinţă chiar și în perioada comunistă: să începem a ne înălța şi trupeşte, crescând, şi intelectual, şi sufleteşte, şi înaintea ochilor oamenilor, înălţându-ne pe cruce. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci (20 septembrie 2020)