Încă din primele momente ale vieţii Sale, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, simte păcatul omului. Chiar din momentul naşterii Sale, El percepe răutatea lumii. Frigul, mirosul greu al peşterii din Betleem, însăşi peştera – toate seamănă tare mult cu sufletele noastre. Hristos vine cu căldura Sa, avându-i alături pe Maica Preacurată şi pe Dreptul Iosif. Era de ajuns ca să poată să rămână în peştera din Betleem. Problema este că nici acolo n-a avut loc până la urmă, între dobitoace. El n-a găsit loc în toată Iudeea. De aceea, putem spune că Hristos Şi-a asumat crucea încă de la naştere. El a trebuit să fie străin între ai Săi, pe acest pământ pe care nu numai că l-a creat, dar căruia îi era singurul Stăpân. Nouă ni l-a dat doar ca împrumut, pentru ca să-l folosim o vreme, astfel încât pe el, aşa ca şi într-o şcoală, să învăţăm cum să trăim veşnic fericiţi în Împărăţia Sa cea cerească.
Hristos S-a simţit străin, cum a spus şi psalmistul: „Pribeag sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”. A pribegit Hristos în Egipt. Sigur că Tatăl cel ceresc L-a apărat de data aceasta de mânia lui Irod, făcând dreptate. Însă în numele lui Hristos au murit, după cum a spus evanghelistul, 14.000 de prunci. Veţi zice: De ce au trebuit să moară atâţia copii pentru unul? Să ne întrebăm şi invers: De ce a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu pentru noi toţi? Hristos Se jertfeşte şi pentru cei ce nu vor să se mântuiască. Şi pentru cei ce-L urăsc şi-L răstignesc, El Se jertfeşte. Dar, mai mult, dreptatea lui Dumnezeu merge până la capăt. Nu după multă vreme, pentru ca poporul să cunoască şi să înţeleagă ce a făcut Irod faţă de cei 14.000 de prunci, sigur, faţă de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, acesta a murit. Aş zice eu că şi-a dorit să moară, pentru că în chinuri groaznice a început să putrezească de viu.
Ne aflăm în Duminica de după Naşterea Domnului, care ne pregăteşte pentru alte două praznice: Tăierea Împrejur a Domnului şi Botezul Domnului, care mai era numit Arătarea Domnului. Toate sărbătorile din această perioadă, începând de la Naştere până la Botez, sunt o Arătare a Domnului. Aşa cum o prăznuim noi astăzi, avem venirea lui Hristos din Egipt ca o chemare: „din Egipt am chemat pe Fiul Meu”, cum a spus prorocul, şi aşezarea Sa în Nazaret ca să se împlinească altă prorocie care zicea că „Nazarinean Se va chema”. Toate acestea nu fac altceva decât să ni-L prezinte pe Hristos, iar prin Hristos să ni Se arate Tatăl cel ceresc, Dumnezeul cel viu, ba mai mult, întreaga Sfântă Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Însă toate acestea sunt şi o provocare care să ne mişte pe noi. Spuneam adeseori că toate s-au mişcat atunci când Dumnezeu S-a născut în Betleemul Iudeii: îngerii de sus, stelele pe cer, păstorii, craii, cutremurându-se şi Irod. Însă iată că praznicul Naşterii se continuă, având ca scop mişcarea noastră. Colindătorii nu fac altceva decât să se mişte pentru a vesti Naşterea Domnului. Oare sufletele noastre s-au mişcat? Este o întrebare pe care ar trebui să ne-o punem fiecare. Nu v-o pun dumneavoastră, ci trebuie să mi-o pun mie. Oare de Crăciun nu cumva s-a împovărat sufletul meu? Oare nu am dat trupului mai mult material de putreziciune, astfel încât să se împovăreze şi sufletul, încât să nu mai poată să se mişte? Ca să nu mai vorbesc de faptul că nu mai există acea mişcare uşoară cu care parcă mergea lumea la colindat. Astăzi oamenii stau, uitaţi acolo într-un fotoliu, semănând parcă tot mai mult cu Irod care putrezea de viu.
Iubiţii mei, ca să ne mişcăm cu adevărat trebuie să se mişte sufletul. Veţi zice că se mişcă. Da, este adevărat, dar oare se tulbură sau se bucură? Şi, dacă se tulbură, oare este spre viaţă sau spre moarte? Oare se umple de o emoţie care să-l sfinţească sau se umple de ură? Vă spun cu durere că nu observ la musulmani atâta ură faţă de creştini cum văd la europenii botezaţi, sau poate nici nu mai sunt botezaţi cei care care au fost civilizaţi de Evanghelia lui Hristos, de cuvântul lui Dumnezeu. E drept, extremism este peste tot. Dar mergi în Turcia îmbrăcat ca preot sau călugăr şi foarte mulţi te cinstesc ca pe un slujitor al lui Dumnezeu, iar, dacă te duci astfel îmbrăcat în Occident, nu că nu te bucuri de cinste, dar observi, dacă nu ură, cel puţin foarte multă rezervă. Dar nu despre preoţi sau călugări este vorba acum, ci despre cum se mişcă sufletul omului, ce simte inima lui şi ce gândeşte mintea lui. Oare cuvântul lui Dumnezeu mai este lucrător? Da, dragii mei, şi astăzi este lucrător şi viu, aşa cum a spus Dreptul Simeon, „spre căderea şi spre ridicarea multora”. Atunci, el vorbea de Israel, dar acum putem vorbi de întreaga lume, şi mai ales de cea creştină. Hristos este viu. El este încă piatră de sminteală pentru mulţi sau stâncă pe care mulţi oameni îşi clădesc încă viaţa.
Oare noi suntem suficient de atenţi la cum se mişcă sufletul nostru? Oare suntem atenţi la ce simte inima noastră şi la ce avem în mintea noastră în aceste zile? Pentru ca să putem înţelege, iată ce ne trebuie: să avem în preajmă un înger. Sfinţii Părinţi spun că îngerul care a venit la Iosif era îngerul lui Hristos. Ca şi noi, Hristos a primit un înger la Naşterea Sa. Acesta îl sfătuieşte pe Iosif şi înainte, şi după Naşterea Domnului, o întâlneşte pe Maica Domnului la Buna-Vestire, îl aflăm şi în Grădina Ghetsimani. El este numit „îngerul Domnului”. Oare îngerul nostru este în preajma noastră? Oare auzim sfatul lui de a fugi chiar în Egipt, adică de a fugi de cel rău, şi de a ne întoarce spre cele bune, spre lucrarea lui Dumnezeu, chiar dacă este grea? Oare simţim cum îngerul nostru ne întăreşte atunci când cădem, ca Hristos în Grădina Ghetsimani, sub povara grijilor şi a încercărilor?
Dacă nu simţim, ce trebuie să facem? Ce făceau tot timpul Maica Preacurată şi Dreptul Iosif. De ce un om este drept, iubiţii mei? Pentru că stă cu privirea spre cer, cu ochii aţintiţi asupra chemării sale la credinţa în Iisus Hristos. Aşa şi noi, tot timpul să fim cu gândul la Dumnezeu. Un om stă drept atunci când mintea lui este la Dumnezeu. Noi mai spunem că stăm drepţi atunci când ne rugăm. Da, atunci când omul se roagă, este lipit cel mai mult de Dumnezeu. Mai ales când se roagă fierbinte, este cu totul lipit de Dumnezeu. Şi se roagă fierbinte când are necazuri, pentru că atunci simte că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi astfel strigă din toată fiinţa lui către El.
Iată, dragii mei, acum în mijlocul praznicelor, care ar trebui să fie gândul nostru. Urmându-l pe Dreptul Iosif, să încercăm şi noi să-L slujim pe Domnul, însoţindu-L acolo unde îngerul ne sfătuieşte şi ne îndrumă să fim tot timpul. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica după Naşterea Domnului (30 decembrie 2018)