Postul Naşterii Domnului ne pregăteşte în modul cel mai concret pentru întâlnirea cu Dumnezeu, învățându-ne ce ar trebui să facem pentru ca această întâlnire să ne fie folositoare. Și care ar fi cel mai mare câştig din întâlnirea cu Domnul? După ce ucenicii L-au pierdut pe Domnul prin Jertfa Sa de pe Golgota, atunci când L-au reîntâlnit, după Înviere, prin gesturile lor şi chiar prin cuvintele lor au arătat ce şi-ar dori – să rămână cu ei. „Rămâi cu noi!”, I-au spus ei pe drumul spre Emaus. De altfel, Însuşi Domnul i-a asigurat, încă înainte de Patima Sa, pe ucenici şi, prin ei, pe noi, că va fi cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Iată pentru ce suntem chemați să ne pregătim: ca Domnul să rămână cu noi. Este drept, nu doar de Crăciun avem această chemare, ci în fiecare duminică şi sărbătoare. La fel și acum, când, la începutul Postului Naşterii Domnului, avem ocazia să ascultăm pilda samarineanului milostiv, rostită de Domnul la provocarea unui învăţător de lege, un om care se ocupa în mod special nu numai de a interpreta Sfintele Scripturi, ci şi de a-i învăţa pe alţii.
În pildele Sale, Hristos le vorbeşte oamenilor despre lucruri foarte înalte. Se pare că acest învăţător de lege caută să-L aducă pe Hristos cu picioarele pe pământ, dar cu tact. Prin metode pedagogice foarte aşezate, el duce discuţia unde vrea. El întreabă: „Ce să fac ca să moştenesc viața veșnică?”, iar Hristos îl tratează ca pe un învăţător de lege, răspunzând: „Ce este scris în lege? Cum citeşti?” Şi el omul dă două citate, unul din Deuteronom, capitolul 6, unde sunt tălmăcite cele zece porunci, și anume versetul 5, care spune clar: „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta, şi din tot cugetul tău”, şi de la Levitic, capitolul 19, versetul 18: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. El le spune pe amândouă una după alta, deşi erau în cărţi diferite, este drept că tot ale lui Moise.
Învățătorul de lege duce apoi lucrurile într-o zonă mai sensibilă, întrebând: „Cine este aproapele meu?” El nu întreabă despre iubirea față de Dumnezeu. Era un lucru imposibil de atins în Vechiul Testament și, dacă Moise vorbeşte despre aşa ceva, o face în vederea venirii lui Hristos. Nici apostolii n-au înţeles atunci. De abia după Înviere vor înţelege și vor deveni în mod absolut ai lui Dumnezeu, dăruindu-se total. Părinţii pustiei ne arată cum omul poate ajunge să fie unitar, iar mintea lui să se umple de Dumnezeu. Pomenind numele lui Dumnezeu, sunt scoase afară toate gândurile cele deşarte, cele stricăcioase şi chiar cele nefolositoare. Dacă mintea este plină de cuvântul lui Dumnezeu, de numele lui Iisus Hristos, gândurile sunt spulberate, iar o astfel de minte se coboară în inimă şi inima se umple de Iisus Hristos. Ea încălzeşte, la rândul ei, mintea, astfel încât întreaga fiinţă a omului se umple de Dumnezeu, iar omul devine unitar în gândire, în simţire şi în acţiune, în suflet şi în trup. Aceasta înseamnă, spun Părinţii pustiei, să-L iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată virtutea ta. Învățătorul de lege avea însă o nelămurire care, am zice noi, era mai la îndemâna omului dintotdeauna, în ce privește înțelegerea și împlinirea ei: ce înseamnă să-l iubeşti pe aproapele. Pun eu acum întrebarea: Cum să-l iubeşti pe aproapele, dacă nu ştii să iubeşti? Şi cum înveți să iubeşti, dacă nu știi să-L iubeşti pe Dumnezeu? Dar Domnul nu i-a răspuns aşa, ci printr-o pildă.
Ce înseamnă pentru noi această pildă a samarineanului milostiv? Oare ar putea deveni pentru noi o evanghelie? Am putea cuprinde în ea întregul înţeles al mesajului lui Hristos? Aşa ar trebui. De aceea, Sfinţii Părinţi, încă din primele secole, au interpretat că samarineanul este Hristos. Samarinean trebuie să devenim fiecare dacă vrem să ne mântuim, pentru că toți trebuie să devenim hristoşi. Este doar un gând de început, pentru că interpretarea poate fi primită de noi pe diferite straturi, la un nivel sau altul, de fiecare cât poate să înțeleagă. Însă un lucru este foarte clar, că Hristos răstoarnă interpretarea învățătorului de lege. Omul voia să sară peste porunca întâi din lege, dorind să lase pe altădată iubirea lui Dumnezeu. Nu, cu aceasta trebuie să începem. Apoi mai voia să-şi stabilească el, în statutul lui de evreu, de învăţător de lege, de om cumsecade şi curat, cine este aproapele lui. Hristos răstoarnă lucrurile: Dacă tu ai fi căzut între tâlhari, cine ar fi fost aproapele tău? Poate nici nu-ţi convine. Ca dovadă, nici nu spune că aproapele este samarineanul. Cuvântul „samarinean” îl foloseşte doar Hristos. Când trebuie să-I răspundă lui Hristos cine este aproapele celui căzut între tâlhari, el răspunde că acela care a făcut milă cu el. N-are nume, nu vrea să-l identifice. Un evreu, doar dacă era în comă sau aproape mort, ar fi acceptat ajutorul unui samarinean. Scopul lui Hristos nu a fost să-l pună pe acest învăţător de lege într-o mare dificultate, nici să-i laude pe samarineni, care aveau şi ei răutatea lor. Hristos nu Se abate de la subiectul foarte important pe care învăţătorul de lege îl pune înaintea Lui: Cine este aproapele meu?
Tuturor ne convine ca, atunci când suntem la încercare, să fim ajutați de oricine, chiar dacă este cineva pe care nu îl suportăm. De aceea, omul a trebuit să recunoască că aproapele este cel care face milă. Oare cel care face milă, pun eu întrebarea, are şi el un aproape al lui? Care este motivul pentru care cineva face binele? Hristos spunea că și păgânii fac bine celor ce le făceau bine și îi iubesc pe cei care îi iubeau pe ei. Nu trebuia să fii nici iudeu pentru aceasta, puteai să fii chiar păgân. Şi atunci de ce să faci binele? Ca să devii aproapele celuilalt? Nu, dragii mei, ci ca să devii mai mult decât aproapele, să devii asemenea lui Hristos. Pentru aceasta, trebuie să devii aproapele aproapelui tău. Omul a înţeles, chiar dacă a fost foarte incomod modul în care a trebuit să recunoască, căci n-a recunoscut şi identitatea naţională a aproapelui.
Iată cum a legat Hristos porunca a doua, iubirea aproapelui, de cea dintâi, iubirea de Dumnezeu. Ca să putem împlini porunca iubirii aproapelui, avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Noi nici nu ştim ce înseamnă iubirea. Noi ştim doar de amoruri și interese. De aceea ar trebui să începem de la porunca întâi. Aşa cum a spus Evanghelistul Ioan, „mai înainte Dumnezeu ne-a iubit pe noi”. Iată deci cum învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu: văzând cum El ne-a iubit pe noi. Și cum ne-a iubit? Murind pentru noi, iertându-ne în timp ce-L batjocoream. Deci Dumnezeu te iartă chiar în timp ce tu faci păcatul, nu când îţi ceri iertare. Problema este că nu ai acces la iertarea Lui, dacă nu îţi vii în fire, dacă nu îţi dai seama și nu te opreşti. În timp ce eu fac păcatul, Hristos nu îmi declară că mă iubeşte, ci Se răneşte pentru mine până la moarte, moare pentru mine, El, Care era fără de păcat. Aceasta este iubirea lui Dumnezeu, cu care eu pot să-L iubesc.
Cel mai mare coeficient al acestei pilde, de obicei nebăgat în seamă, este suferinţa. Ea merge până la moarte. Samarineanul suferă şi el împreună cu cel căzut între tâlhari, îl pune pe asin, îl tratează, împarte deci suferinţa cu el. Cum a socotit Hristos să ne iubească? Suferind. Fără să suferim şi noi pentru Domnul, n-o să înțelegem nimic din Evanghelie. Putem să filozofăm, să discutăm, eu vă pot spune predici frumoase şi dumneavoastră mă puteți asculta, dar nu avem niciun folos fără implicarea trupului în suferinţă. Hristos a participat la suferinţa noastră din prima zi când S-a născut, într-un grajd. Maica Domnului a suferit umilinţă din clipa Bunei-Vestiri. Din acel moment, Maica Domnului şi-a asumat o suferinţă sufletească. Oricine ar fi aflat, ar fi ucis-o cu pietre. Aşa S-a născut Hristos, într-o ceaţă a lumii şi o suferinţă a Maicii Domnului şi a Sa Însuşi. De la peştera din Betleem până la peştera-mormânt de pe Dealul Golgotei a fost numai suferinţă cu trupul. Aceasta este iubirea. A iubi înseamnă a sta în biserică ţeapăn, mort, răstignit. Dacă putem. Dacă nu, nu vorbim de credinţă. Şi, dacă nu vorbim de iubirea față de Dumnezeu, nu mai vorbim nici de iubirea aproapelui, ci doar de amoruri și de interese.
Iată de ce Biserica a spus încă de la început că samarineanul era Hristos. Un astfel de samarinean poate fi oricine care se identifică cu Hristos, având inima pătrunsă și străpunsă de iubirea lui Dumnezeu. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXV-a după Rusalii – Pilda samarineanului milostiv (15 noiembrie 2020)