Observăm cu toţii nu numai că lucrurile s-au schimbat față de cum a fost mai demult, ci şi că lumea se schimbă cu o viteză nebună, iar nebunia vine din faptul că nu ştie unde merge. Ne grăbim, ne grăbim, ne grăbim, dar nu ştim unde. Ce mai contează aceasta? Important este să ne grăbim. Vrem, nu vrem, într-o astfel de lume nebună se schimbă implicit şi poziţia noastră faţă de Dumnezeu. Deci, chiar dacă noi refuzăm, nu avem cum să nu fim implicaţi.
Cum să vorbeşti despre duhul necurat pe care Hristos îl scoate din omul acela mut, când el poate fi tratat sau, dimpotrivă, când i se stabileşte diagnosticul că este şi va rămâne mut? Cum să spui că este minune o evoluţie pe care o vezi sub microscop? Şi totuşi, pentru creştini ar trebui să fie minune. Cum să spui, dacă a fost furtună pe mare şi apa i-a înghiţit pe toţi, că a fost o pedeapsă de la Dumnezeu, când a fost un fenomen poate chiar aşteptat? Nu că Dumnezeu a îngăduit, ci chiar i-a ajutat pe oameni să ajungă la acest nivel intelectual. Sigur că şi acum două-trei mii de ani, în timpul prorocilor, oamenii nu îl suportau uşor pe un proroc care spunea că poporul lui Israel va fi dus în robie. Majoritatea prorocilor n-au murit de mâna duşmanilor lui Israel, ci chiar de mâna celor din poporul lor. De curând, când a ieşit unul din conducătorii Bisericii noastre şi a spus că este o problemă gravă acolo la Colectiv, au sărit toţi pe el. Nu aceasta m-a mirat, ci faptul că el n-a rezistat. Şi atunci ce se întâmplă astăzi cu sufletele noastre? Veţi zice: Păi vom fi şi noi ca fariseii din vremea Domnului, care comentează şi care chiar în Evanghelia de astăzi spun: „cu domnul diavolilor scoate pe diavoli”, adică Hristos Se înţelege cu Lucifer ca să se mai retragă şi slujitorii lui. Da, aveau imaginaţie fantastică oamenii aceia, le mergea mintea, doar cu asta se ocupau ei. Să luăm aminte la cei care se ocupă numai cu gânditul!
În zilele noastre, Dumnezeu a dat lumii, cel puţin poporului românesc, dar şi altor popoare, chiar celor din jurul României, foarte multă inteligenţă. Şi cred că Dumnezeu vrea să fim într-o altfel de relaţie cu El, nu de frică, nu ca să mai cerşim o minune. Aş zice că Hristos S-a convins că nu minunile singure I-au apropiat pe popor de El. Minunile Domnului i-au ajutat pe unii, dar tot minunile Lui i-au făcut pe alţii să se înrăiască. Spre exemplu, se spune în Sfânta Tradiţie că paraliticul de la Scăldătoarea Oilor, care 38 de ani a fost bolnav, fiind tămăduit de Domnul, a fost cel care I-a dat lui Hristos o palmă în faţa arhiereului, spunându-I: „Aşa vorbeşti Tu în faţa arhiereului?” Deci singură minunea nu ne ajută. Şi atunci ce ne ajută? Ceea ce i-a ajutat şi pe apostoli, şi pe sfinţi în toată istoria Bisericii, ceea ce, de altfel, atrage după sine minunea: credinţa. Credinţa întăreşte minunea, iar minunea întăreşte credinţa. Hristos întreabă: „Crezi că pot face Eu acest lucru?”
Ce ar trebui să căutăm noi în relaţia cu Dumnezeu? În primul rând, să ne curăţim credinţa pe care o avem. Cum? Prin sinceritate. Credinţa trebuie mărturisită, dragii mei. Acolo se vede dacă eu cred sau nu. Pentru că, dacă eu cred conjunctural sau dintr-un anumit motiv, într-un anumit moment, credinţa nu este sinceră. Ea devine foarte sinceră şi foarte clară atunci când o mărturisesc. Dar îmi dau seama că nu pot s-o mărturisesc şi atunci încep mai de jos. Mărturisirea credinţei începe de la spovedanie. Când suntem sinceri la spovedanie, suntem sinceri şi în a-L mărturisi pe Hristos. Deci, ca să mă poziţionez corect, trebuie să fiu eu sincer. Oamenilor care sunt sinceri, chiar dacă au altă religie şi n-au auzit de credinţa adevărată, Dumnezeu li se descoperă pentru sinceritatea şi pentru inima lor curată, şi le arată adevărul până la urmă. În toate religiile întâlnim oameni sinceri care, atunci când descoperă adevărul, îl îmbrăţişează.
Şi, nu în ultimul rând, ceea ce ar trebui să ne intereseze mai ales în zilele noastre, poate chiar în primul rând: credinţa este o relaţie, nu o idee, nu o afacere, ci o relaţie cu Dumnezeu. Biserica este şi instituţie, dar această instituţie, de care avem nevoie ca să funcţionăm, nu ar trebui niciodată să fie pusă în situaţia de a apela la norme. Un creştin nu ar trebui să ajungă să apeleze la cele zece porunci. Cele zece porunci îţi arată cam pe unde te situezi, cât eşti de rătăcit, pe când învăţătura lui Hristos îţi arată cum să stai în relaţie cu El. Trebuie să fie o relaţie intimă cu Dumnezeu, chiar dacă „intim” este un cuvânt degradat, pentru că aşa spune Hristos: „Precum Eu în Tine şi Tu în Mine, aşa şi ei în Noi”. Sau: „Vom veni la el şi locaş la el Ne vom face, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt”. Dumnezeu este în noi şi noi suntem în El. Aceasta este intimitatea. Nu funcţionează altfel.
Mulţi spun: Bun, dar nu pot până acolo. Nu se poate mai jos? Ba se poate. Este ca şi cum ai fi pe o scară şi la un moment dat te situezi mai sus, pe urmă mai cobori, iar urci, dar a fi pe cale nu este normalul. Ce înseamnă ca toată ziua să fii pe cale? Te duci în vizită la cineva şi eşti tot pe cale? Păi e normal? N-ar trebui să şi ajungi şi să intri în relaţie cu oamenii respectivi?
Aceasta este problema noastră, a celor din ziua de astăzi: nu că suntem pe cale, ci că ne place să fim pe cale. Să ştiţi, în ţara noastră nu mulţi se declară atei, dar puţini merg la biserică. Nu se poate! Veţi zice că şi aşa bisericile sunt pline. Aceasta este problema? Putem face încă multe biserici. Haideţi, îndemnaţi-i pe cei ce stau acasă să vină la biserică! A, că ne huiduiesc. Foarte bine. Păi cu Hristos cum au făcut? Sau voi vreţi să veniţi la biserică ca să vă laude cineva? Nu, dragii mei. Atunci staţi acasă ca să vă laude televizorul şi el să vă enerveze. Încă nu m-am enervat, dar sunt foarte supărat. Nu se poate! Nu numai că cred stând acasă, nu numai că ascult predici sau mă rog, dar ajung şi să mă împărtăşesc cu Hristos fără să am o relaţie cu El. Nu se poate! Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi şi a unui mut (26 iulie 2020)