♦Aşa cum am auzit şi în troparul acestei zile: „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi ai sculat, Hristoase Dumnezeule”, Hristos ne încredinţează de Înviere prin învierea lui Lazăr. Înainte de a învia şi a fi primit de îngeri în ceruri cu osanale, iată că este primit de poporul cel ce umbla în întuneric şi care acum a văzut lumină mare. Această taină, care se petrece înaintea noastră în aceste zile, pe de-o parte, are rolul de a verifica dacă ochii noştri sunt deschişi pentru aceste minuni săvârşite în fața noastră şi, pe de altă parte, de a ne ajuta să ne deschidem mai profund ochii sufletului. Aceasta, pentru că una dintre marile noastre probleme este aceea pe care au avut-o şi contemporanii Domnului. Deşi ei nu numai că le vedeau, ci erau copleşiţi de minunile săvârşite de Domnul, totuşi ochii lor erau ţinuţi ca să nu vadă şi inima lor împietrită ca să nu înţeleagă. De ce? Pentru că refuzau să facă acest salt, este drept, imens, de la grija vieţii la grija relaţiei cu Dumnezeu.
♦În Evanghelia de astăzi ni se lămureşte un lucru pe care aş vrea să-l punem la suflet în special în aceste zile. Sunt cuvinte neaşteptate rostite de Domnul după ce Maria, sora lui Lazăr, I-a uns picioarele cu nard şi I le-a șters cu părul capului ei, făcând un ritual de îngropare, iar Iuda a intervenit, spunând: „De ce s-a făcut această risipă?” Auziţi? Risipă! Când mergem la cumpărături, nu facem risipă. Când mergem la Domnul, facem risipă! Hristos lămureşte aceasta, în primul rând ca să nu-i facă supărare acestei femei: „Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, pe Mine nu Mă aveţi pururea”. Deşi Hristos ştia că Iuda minte, aşa cum subliniază Evanghelistul Ioan, căci nu-i era milă de săraci, fiindcă era fur şi lua din pungă, Domnul nu-i vădește minciuna, ci socoteşte că este mai de preţ să spună un lucru foarte important.
♦Pe săraci îi avem cu noi pururea. De ce avem săraci? Cine îi face săraci pe oameni? Domnul? Nu. Unii se fac pe ei înșiși săraci şi alţii sunt făcuţi de semenii lor, adică de noi. De aceea îi avem cu noi și sunt ai noştri. Uitaţi-vă în Occident, cum merg săracii acolo, pentru că sunt ai lor, ei i-au făcut. Nu săracii sunt problema, ci problema cea mare este: „pe Mine nu Mă aveţi pururea”. Dar de ce nu-L avem pururea pe Domnul, dacă apostolii erau pururea cu Domnul și dacă El ne promite că va fi cu noi pururea? Acesta este motivul pentru care trebuie să facem neapărat în aceste zile un salt, să urcăm, să ne ridicăm, aşa cum s-a ridicat Lazăr din mormânt şi L-a ascultat pe Domnul. Noi să ne ridicăm din grijile noastre şi să urcăm spre Ierusalim.
♦Nu este atât de problematic când văd că nu pot, fiindcă atunci cer ajutorul lui Dumnezeu. Este greu şi primejdios când nici nu văd că nu urc și nici nu mă interesează să mă înalţ. În primul rând, pentru că nu-L vedem pe Hristos înălţându-Se pe Cruce sau, dacă-L vedem, nu vrem să ne uităm, cum fac nu numai sectarii, dar chiar și unii dintre creştini, care spun: Părinte, ne-am săturat să ne tot vorbeşti de cruce! Problema este dacă ne hrănim cu crucea sau nu. Atunci când avem indigestie la cuvintele Domnului, când ni se par prea multe, să luăm mai puţin, până ni se face iar foame. Iată încă un motiv pentru care Dumnezeu creează între noi spaţiu şi timp, ca să ni se facă foame şi sete de El. Deci Domnul vrea să spună: „pe Mine nu Mă aveţi pururea” nu pentru că Eu nu sunt cu voi, ci pentru că voi nu sunteţi cu Mine. Voi sunteţi cu gândurile voastre, ba mai puneţi un paravan între Mine şi gândurile voastre, pe săraci. Dar cine v-a oprit să faceţi bine săracilor? Cine v-a oprit să terminaţi cu ei? Păi cum să terminăm cu ei? Nemaifăcându-i săraci, nemaisărăcindu-i.
♦Hristos ne cere ce este mai de preţ. Ce era mai de preţ pentru Maria, din care scosese şapte diavoli și despre care tot Domnul spune, în relatarea altui evanghelist: „Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, se va spune şi ce a făcut ea”? Iată cât de important este să creăm între noi şi Hristos nu numai o simplă relaţie, ci o relaţie de slujire, şi încă de slujire la nivelul cel mai înalt. Când stau cu Domnul, când lucrez pentru Domnul, când ascult slujba, când citesc rugăciuni – să le fac toate ca pentru Domnul. Cu acestea să încep și măcar pe acestea să le fac.
♦Iată, Hristos intră în Ierusalim întâmpinat de cei ce au aflat de învierea lui Lazăr. Deci, într-un fel, Hristos Îşi pregăteşte prin această minune marea taină a îngropării și a Învierii Sale. El intră ca un împărat în Ierusalim. Arhiereul Caiafa va şi spune că El este Cel care va trebui să moară: „Trebuie să moară un om pentru popor”, adică Fiul Omului. Ceea ce ar trebui să mai fie în atenţia noastră este că El pregăteşte poporul să-I cânte osanale. Dar poporul este pregătit să-I cânte osanale fiind provocat de conducători. De obicei aşa se întâmplă: ori lucrează prin conducătorii Bisericii, ori lucrează prin conducătorii lumești, vrăjmaşul caută să destabilizeze poporul. Deci Hristos Îşi prevesteşte Învierea sau, pentru cei ce cred, oferă arvună a Învierii Lui prin învierea lui Lazăr. De asemenea, El oferă dușmanilor Lui prilej de a-L ucide tot prin învierea lui Lazăr. Ce putea să facă Hristos? Însă Domnul n-a vrut să fie nici motiv de osanale, nici de ucidere, ci l-a înviat pe Lazăr pentru că îl iubea. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica Intrării Domnului în Ierusalim – 12 aprilie 2020