♦Pilda celor poftiți la cină ne este foarte cunoscută. O auzim în fiecare an cel puțin o dată, în Postul Crăciunului. Interpretările ei sunt pe cât de vaste, pe atât de profunde. În primul rând, aş vrea să subliniez faptul că cel care face cina este aici un om oarecare. Hristos Domnul a venit în peştera din Betleem ca un om oarecare, nu ca un împărat, pentru că El a vrut să Se identifice cu orice om. Mulţi dintre Părinţi spun că stăpânul casei nu îl reprezintă pe Hristos, ci pe Tatăl cel ceresc. De altfel, Hristos Îl reprezintă şi ca om pe Tatăl. În pilda din Evanghelia de astăzi, Hristos Se socoteşte slujitorul. El este trimisul lui Dumnezeu. De altfel, aşa ne învaţă şi pe noi. Dacă Hristos ne numeşte fraţi sau prieteni, noi să ne numim slugi şi pe El să Îl numim Stăpân. Astfel face şi El în faţa Tatălui.
♦Al doilea gând pe care aş vrea să vi-l pun la suflet se referă la cele trei persoane care Îl refuză. În ei îi putem regăsi atât pe cei cărora le vorbea, cât şi pe noi. Poporul lui Israel primise pământul făgăduinţei și socotea că nu mai are nevoie de altă împărăţie, de alt banchet sau de altă cină. „Mi-am luat pământ, te rog să mă ierţi”, nu-mi mai trebuie altceva. Cele cinci perechi de boi reprezintă cele cinci cărţi ale lui Moise. Acolo, în cărţile lui Moise, avem toată rânduiala; cele cinci perechi de boi ne duc pe calea pe care trebuie să mergem și nu mai avem nevoie de alte sfaturi. „Mi-am luat femeie”, deci am o relaţie. Relaţia mea cu Dumnezeu este suficientă. Dumnezeu este în cer, mă tem de El, nici nu-I pronunţ numele, pentru că El este prea mare pentru mine. „Nu Tu să ne vorbeşti, Doamne”, spuneau evreii cândva, „să ne vorbească Moise, că ne temem de Tine.” Nu, ne ajunge relația așa cum este acum. Te rog să ne ierţi.
♦La sfârșitul vieții, Dumnezeu ne cheamă pe toţi la cină, pentru că vrea să înceapă o altă viaţă cu noi. Hristos, Lumina lină, vine la apusul soarelui nu ca să ne adoarmă, ci ca să înceapă o altă zi și o altă viaţă cu noi. Evreii n-au înțeles acest lucru, motiv pentru care Dumnezeu a trimis-o pe sluga Sa, adică pe Hristos, a doua oară. Prima dată L-a trimis prin Legea lui Moise, El fiind cuvântul lui Dumnezeu. A doua oară a spus: „Ieşi la uliţe şi sileşte-i pe toţi să intre, ca să se umple casa Mea!” Este vorba de poporul care umbla în întuneric şi în umbra morţii, de păgâni, adică de noi toţi, care nu eram evrei. Aşa se explică de ce Hristos socoteşte că a fost trimis către oile pierdute ale casei lui Israel, iar pe apostoli îi trimite la toate neamurile, după Pogorârea Sfântului Duh.
♦La început au fost chemați numai trei oameni. În locul lor încap mai mulți, ba tot mai rămân locuri, de aceea îl trimite pe slujitor a doua oară, ca să-i silească și pe alții să intre. Trebuie să înţelegem prin aceasta că Împărăţia lui Dumnezeu este pentru toţi. Iată cum, în loc de unul, intră mii. Prin aceasta Dumnezeu vrea să arate că, deşi Împărăţia Lui este pentru toţi, există ierarhie. Poporul lui Israel avea prioritate. Dar nu înseamnă că, dacă ei n-au intrat, se schimbă lucrurile. Veţi zice: Bun, dar pe ei de ce nu-i sileşte? De ce doar după aceea vorbeşte de silinţă?
♦Iubiţii mei, a ne sili nu înseamnă a ne anula libertatea. Cum ne sileşte Dumnezeu pe noi? Ne învaţă să ne silim, silindu-Se El; ne învaţă să ne răstignim, răstignindu-Se El; ne învaţă să murim pentru lumea aceasta, murind El. Păi nu este o silinţă să mori faţă de lume? Poporul lui Israel ar fi trebuit să ştie toate acestea. Le ştia, pentru că aşa a început să existe neamul lui Avraam, prin ieşirea lui din casa părintească, murind faţă de lume și înstrăinându-se. Cât s-a silit Avraam să-L asculte pe Dumnezeu, să-L caute, să-L vadă, să vorbească cu El? Lui Avraam, care n-a primit nicio palmă de pământ, i-a fost destul. El s-a silit atât de mult, dar observaţi în viaţa lui vreo lipsă de libertate? Nu, dimpotrivă. Avraam, silindu-se şi fiind silit de Dumnezeu, şi-a manifestat libertatea. Iată, dragii mei, ce înseamnă silinţa. Doar silindu-te, arăţi că în alegi mod liber.
♦Libertatea o ai atunci când, deși ţi-e greu, deși toată lumea îţi stă împotrivă, tu nu renunţi și te sileşti. De ce? Pentru că vezi cum Dumnezeu Se sileşte. Aşa ne învaţă Dumnezeu să fim liberi – nevoindu-ne. Păi ce libertate este atunci când Biserica îţi cere post? Da, cere, dar ne obligă cu ceva? Eu numai atunci mă simt liber, când trec pe lângă mâncare şi nu-mi pasă. Pentru că Hristos niciodată nu m-a silit, ci El S-a silit să vină spre mine. Vă închipuiţi câtă silinţă, câtă chenoză, câtă umilinţă? Din Fiu al lui Dumnezeu, din Împărat al slavei și moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu, să se facă slugă! Şi cum să vină? Așa cum a venit în peştera din Betleem, cum a umblat pe străzile din Ierusalim, cum a mers spre Golgota, ducându-Şi Crucea. Oare nu este suficientă silinţă ca să învăţăm şi noi? Nu de milă, ci, îndrăgostindu-ne de o astfel de viaţă, să înţelegem că libertatea nu costă nimic, deoarece Dumnezeu plăteşte totul. Costul libertăţii este silinţa noastră.
♦Silinţa noastră, această nevoinţă, are o singură temă: trecerea din planul celor materiale în plan duhovnicesc. Trecerea aceasta se face într-o singură direcţie. Din cele duhovniceşti nu poţi să treci în cele pământeşti. Nu poţi să te împărtăşeşti din cele cereşti în mod pământesc. Ţineţi seama de lucrul acesta! Mănânci la masa ta pâine, şi carne, şi de toate pentru trup. Este corect, dacă nu faci abuz, dar la biserică nu vii ca să mănânci pâine şi vin. Dar ce mănânci? Pe Dumnezeu. Şi, dacă nu ştii ce faci, atunci abţine-te! Apostolul Pavel spune: „Cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului, osândă îşi mănâncă şi bea. De aceea, printre voi sunt mulţi bolnavi şi unii chiar au murit”.
♦Veţi zice: în alte biserici ne îndeamnă să ne împărtăşim cu toţii, pe când aici, la mânăstire, numai ne speriaţi. Nu vă sperii, doar vă spun adevărul. Şi o ştiu nu din experienţa mea, ci din experienţa altor Părinți şi din cuvintele unor Bătrâni şi ale Apostolului Pavel. Problema este nu să ne speriem, ci să vedem ce este de făcut. Exact ceea ce spune preotul când iese cu Sfintele Daruri: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiați”. Ştiţi ce răspundem noi? „Cred, Doamne, şi mărturisesc…” Cred că El este Dumnezeu şi că eu sunt întâiul dintre păcătoşi. Dacă nu ai această stare, înseamnă că sufletul tău nu este curat și că haina ta nu este de nuntă. De aceea, „să se cerceteze omul pe sine”, spune Sfânta Scriptură, „şi aşa să mănânce şi să bea”. Câţi dintre noi venim cu frică? A, noi suntem atenţi cum să ne închinăm de şapte ori, nu la faptul că ne împărtășim cu Dumnezeu.
♦Dragii mei, aceasta înseamnă ca frica să ne îngheţe, să ne amorțească, să ne dezbrăcăm de toată grija cea lumească, de toate gândurile şi de toate pretenţiile. Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae spunea clar că ceea ce a salvat poporul nostru în perioada comunistă au fost Spovedania şi Împărtăşania făcute bine. Nu contează dacă sunt dese sau rare. Foarte des, dacă sunt făcute bine. Nu înseamnă că este bine dacă este foarte rar. La altceva se referea Părintele: la a le face conştient și conştiincios. Acolo trebuie să ne fie silinţa. Căci astfel se pregăteşte haina de cină, haina participării noastre la Împărăţia lui Dumnezeu. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XVIII-a după Rusalii – Pilda celor poftiți la cină (15 decembrie 2019)