Minunea săvârşită de Domnul şi prezentată în Evanghelia de astăzi se petrece după ce Hristos coboară de pe Muntele Taborului, unde S-a schimbat la Faţă înaintea a trei dintre ucenicii Săi, arătându-Şi slava Sa. Ceilalţi ucenici, care au rămas în mijlocul poporului, încercau să răspundă nu numai întrebărilor sau neliniştilor, dar şi grelelor probleme ale oamenilor. Astfel, a venit la ei un bărbat cu un copil îndrăcit, care, auzind că Hristos şi ucenicii Săi făceau minuni, le cere să-i vindece pruncul. După ce Hristos Îl întâmpină pe acest om nenorocit, el îi descrie situaţia, amestecând rugămintea cu acuze, credinţa cu necredinţa şi îndoiala, concluzia lui fiind: „Dacă poţi face ceva, ajută-ne!” Acest lucru se întâmplă şi cu noi de multe ori. Atunci când avem necazuri, suntem expuşi mai mult la păcate. La munte, unde am fost preot, era o vorbă: „Necazul aduce după el păcatul”.
Medicina a evoluat foarte mult, mai ales în ultima vreme s-a dezvoltat rapid, dar, din punct de vedere duhovnicesc, ne aflăm la acelaşi nivel ştiinţific. Eu aş îndrăzni să spun că, dacă ştiinţa nu a făcut progrese din acest punct de vedere, duhovniceşte sau din punct de vedere religios s-au făcut regrese. Pe de-o parte, aşteptăm ca ştiinţa să dea răspunsuri, să descopere şi să trateze, pe de altă parte, din punct de vedere religios, există o singură cale: implicarea noastră duhovnicească. Aceasta se întâmpla mai ales în primele veacuri ale Bisericii, începând cu cel apostolic, când se întâlneau adeseori oameni sfinţi ai lui Dumnezeu, care tămăduiau bolile, până şi pe cele trupeşti, întotdeauna având în vedere tămăduirea de bolile cele sufleteşti.
Evanghelia de astăzi ne prezintă o atitudine mai rar întâlnită la Domnul. Hristos nu răspunde cu blândeţe provocării omului. Este drept, nici nu îi răspunde direct acestuia, ci poporului, care de data aceasta era reprezentat de apostoli. Acum, apostolii nu Îl mai reprezentau pe Hristos. „O neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi răbda?” Oare Hristos Îşi consumase toată răbdarea? Oare Domnul era tulburat că Îşi pierdea vremea?
Dacă pe Muntele Tabor Hristos, Dumnezeul nostru, arătându-Şi slava Sa, îi dusese pe ucenici la starea de a exclama: „Doamne, bine ne este nouă aici!”, iată că numai după câteva ceasuri îi întâlneşte pe ceilalţi nouă ucenici şi apostoli, care pierduseră cu totul Duhul lui Hristos. Hristos atrage atenţia apostolilor şi tuturor care se aflau acolo, întregului neam necredincios şi îndărătnic, că Duhul Lui n-ar trebui să fie numai când este prezent El, ci tot timpul. Ba Hristos chiar face un exerciţiu, trimiţându-i pe ucenici, câte doi, în sate şi în cetăţi, ca să propovăduiască Evanghelia şi să săvârşească minuni. Şi poate vă amintiţi ce spun apostolii când se întorc cu bucurie mare: „Doamne, şi diavolii ni se pleacă nouă în numele Tău”. Nimic nu le stătea împotrivă. Fiind trimişi de Hristos, ei nu mergeau în numele lor personal, ci în numele lui Hristos. Ei tot timpul erau în relaţie cu El, prezenţa Lui fiind mereu atât de vie, încât nu mai vorbeau în numele lor. Ţineţi seama că nu făceau nimic de la ei, ci făceau tot ceea ce le-a poruncit Hristos şi prin puterea cu care El i-a învestit.
Hristos insistă pe relaţia interpersonală şi noi, preoţii, ar trebui să insistăm tot mai mult pe aceasta în vremurile noastre. Depersonalizarea mea începe cu depersonalizarea semenului meu. Hristos a ţinut tot timpul seama de fiecare dintre apostoli şi de fiecare om în parte. Noi neglijăm relaţia cu persoana de lângă noi, de aceea porunca iubirii începe cu aproapele. Relaţia cu persoana de lângă mine nu numai că îi întăreşte personalitatea acestuia, pentru că ţin seamă de ce spune, dar îmi întăreşte şi personalitatea mea. Depersonalizând pe cel de lângă mine, mă depersonalizez pe mine însumi. Subliniez acest fapt pentru că Hristos îi învinuieşte de un lucru foarte greu spunând: „Până când voi fi cu voi?” Păi în toate zilele, nu? Noi vrem ca Hristos să fie cu noi în toate zilele. „Până când vă voi răbda?” Şi când sunt cu voi, de fapt nu sunt, adică trebuie să suport propria Mea absenţă în viaţa voastră.
Omul din Evanghelia de astăzi este disperat, spunându-I şi lui Hristos: „Dacă poţi face ceva”. Aproape că n-aş veni la Tine, dar, dacă ai ceva pentru mine, dă-mi şi pe urmă plec, nu vreau să mai ştiu de Tine! Nu vreau o relaţie, vreau să-mi rezolvi problema. Dar el încă din momentul acela nu mai era persoană. Problema îl copleşise pe bună dreptate. Duhurile necurate deja aproape dominau în acea zonă. Ştiţi prea bine ce se întâmplă: Hristos îi porunceşte să-l aducă pe copil la El, scoate duhurile necurate şi pleacă. Ucenicii însă rămân neliniştiţi: „Doamne, noi de ce n-am putut face lucrul acesta?” Ce ne-a lipsit? „Din pricina necredinţei voastre”, le răspunde Domnul.
Ce înseamnă să ai încredere? Să ai credinţă, să te sprijini pe celălalt, să-l porţi cu tine. Dumnezeu ne este credincios nouă. El Se sprijină pe noi chiar şi când noi greşim. De ce? Pentru că nu există relaţie fără încredere. Chiar dacă noi Îl dezamăgim pe Dumnezeu, de fapt nu-L dezămăgim, pentru că El nu Se amăgeşte, deşi călcăm în picioare încrederea pe care o are în noi. Noi avem nevoie de încrederea lui Dumnezeu în noi, dar şi de încrederea noastră în Dumnezeu. „Din pricina necredinţei voastre”, le spune Hristos ucenicilor. Adică Eu eram pe Muntele Taborului, le arătam celorlalţi trei ucenici ai Mei slava Mea dumnezeiască şi voi aţi pierdut orice încredere în Mine? Eu nu mai eram cu voi? M-aţi uitat? Aceasta este marea problemă a noastră, a tuturor, atunci când cădem. Şi noi nu cădem în păcat, noi cădem din credinţă. Acesta este cutremurul în viaţa noastră: cădem din credinţa în Dumnezeu. Este drept că păcatul slăbeşte credinţa. Un păcat repetat, care devine patimă, un păcat continuu, te face să nu mai ai momente în care să te legi de Dumnezeu şi să rămâi în credinţă. Însă Hristos spune şi soluţia: „Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post”. Postul înseamnă dezlipirea de lume, iar rugăciunea este alipirea de Domnul. Deci, de câte ori cazi în a te încrede în lumea aceasta, dezlipeşte-te de ea cu post şi alipeşte-te de Domnul cu rugăciune.
Iată, dragii mei, ce înseamnă să ai Duhul lui Hristos. În momentul în care ai Duhul lui Hristos, diavolii pier, chiar dacă există în continuare. Întunericul există, dar depinde de mine dacă îmi stă înainte, dacă mă cuprinde sau dacă îl alung departe de mine, ocupându-mă de Domnul. Nu analizând, ci apropiindu-mă, construind şi cultivând o relaţie strânsă cu El prin credinţă. Iată ce înseamnă să avem o relaţie cu Dumnezeu, o relaţie interpersonală, după modelul Sfintei Treimi. Iată ce înseamnă să avem o relaţie cu semenii noştri, care este personală şi în care, foarte important, punem în practică relaţia noastră cu Dumnezeu. Dacă am învăţat ce înseamnă lumina şi dragostea în relaţia cu Dumnezeu, dacă am învăţat ce înseamnă Duhul lui Dumnezeu în relaţia cu El, vom dovedi aceasta în relaţia cu semenii noştri. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a X-a după Rusalii – Vindecarea lunaticului (16 august 2020)