♦În Evanghelia de astăzi putem observa, dintru început, că Hristos leagă în mod direct boala celui slăbănog de starea lui sufletească, adică de păcatele lui. Şi, dacă altădată Hristos, vindecând un orb, răspundea ucenicilor că n-a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut așa ca să se arate slava lui Dumnezeu, iată că acum Domnul arată lămurit că omul suferă din cauza păcatelor. Sigur, nici ucenicii nu-L întreabă acum despre acest lucru şi nici Hristos nu caută să îl vădească pe om într-un mod ruşinos, ba dimpotrivă, El îi arată calea de ieşire. Pe când noi, chiar şi celor dragi ai noştri, atunci când greşesc, noi le arătăm cum au căzut, de parcă ei n-ar şti şi n-ar simţi pe propria lor piele. Nu, Hristos arată omului cum se poate ridica. Calea aceasta a ridicării este una clară pentru Hristos şi ar trebui să fie clară şi pentru noi, creştinii, adică cei care suntem ai lui Hristos: filiaţia. Ca fii ai lui Dumnezeu, putem nădăjdui să fim iertați. Avem pilda fiului risipitor care, venindu-și în fire, îşi aduce aminte cui aparţine. Ispita, păcatul, apartenenţa noastră la viaţa celui rău nu este altceva decât un accident, o cădere, şi niciodată nu va putea deveni firească. De aceea, Hristos îl numeşte pe slăbănog „fiule” şi îi spune: „iertate sunt păcatele tale”. După cum observăm din atitudinea Domnului, ar fi suficient ca omul să se vindece trupeşte, dacă este deja vindecat sufleteşte.
♦Dacă duminica trecută, Hristos, din poziţia Sa de Fiu al lui Dumnezeu, îl face pe diavol să se cutremure, să se vaite şi să-L roage, iată că, de data aceasta, fără ca diavolul să îndrăznească să aibă un dialog cu El, Hristos îl răpeşte pe om din mâinile celui rău. Pe de o parte, pentru că este Fiul lui Dumnezeu, pe de altă parte, pentru că păcatul şi urmările lui îl chinuie pe om. Suferinţa de aici îl face pe om să scape din mâinile celui rău. Este drept, omul nu poate scăpa singur. Mai mult, o suferinţă neasumată nu numai că nu este mântuitoare, dar devine şi mai greu de purtat. În loc să aducă apropiere de Domnul, ea aduce revoltă.
♦Observăm în evanghelia de astăzi, spre deosebire de cea de duminica trecută, când îndrăciţii, chiar dacă erau legaţi în lanţuri, s-au apropiat singuri de Domnul, că slăbănogul are nevoie de dragostea semenilor săi pentru a ajunge la Hristos. Cei patru bărbaţi care îl aduc înaintea Domnului au multă dragoste. Întâlnim aceasta şi în zilele noastre, desigur. Însă acei bărbaţi mai aveau o însuşire sau o virtute foarte importantă: credinţa. De aceea, ei fac orice ca să-l aducă înaintea Domnului. Când dragostea izvorăşte din credinţă, ea duce la faptele iubirii adevărate, devine nesecată şi găseşte soluţii. Dacă dragostea este egoistă, izvorâtă din mândrie sau din râvna pentru propriile interese, ea nu numai că la un moment dat se epuizează, dar, mai grav, poate duce la gesturi, fapte şi vorbe cu totul străine şi chiar împotriva celui pe care crezi că-l iubeşti. Şi nu mă refer la oameni necredincioşi, ci la noi, cei care suntem credincioşi.
♦De câte ori ne manifestăm cu dragoste faţă de copiii noştri, fără a avea însă încredere că Dumnezeu lucrează şi fără să-i ducem la Domnul, zicând că ne descurcăm singuri? Bărbaţii din evanghelia de astăzi nici nu deschid gura. De multe ori, la noi sunt numai vorbe lipsite de credinţă. Nici măcar nu ne rugăm ca Domnul să ne lumineze ce să le spunem copiilor noştri, iar pe ei să-i lumineze ca să înţeleagă. Nu, noi nu avem încredere că Dumnezeu lucrează şi vrem să lucrăm noi. Vă aminteam, şi subliniez din nou, că Hristos face voia Tatălui. Tu, ca tată sau ca mamă, a cui voie faci? Nu cumva îţi faci voia ta? Hristos, Raţiunea lui Dumnezeu, spune: „Cuvintele Mele nu sunt ale Mele, ci ale Celui ce M-a trimis”. Oare cuvintele tale, tată sau mamă, sunt ale lui Dumnezeu? Chiar dacă nu ştii alte cuvinte, încredinţează-l pe copil Domnului! Pentru că, altfel, poţi să îl împingi spre păcat. Iată de ce oamenii devin fii ai lui Dumnezeu! Iată de ce suntem chemaţi şi noi, şi copiii noştri, şi toţi cei dragi, să devenim fii ai lui Dumnezeu: pentru ca să să facem voia Tatălui ceresc.
♦Chemarea făcută de Hristos celui slăbănog era o chemare pasivă. Hristos nu-l cheamă să se ridice şi să meargă la casa sa, ci îl cheamă să se ridice sufleteşte. Hristos nu priveşte la credinţa lui. Poate că n-o avea sau poate era slabă. Poate sufletul lui era mai slab decât trupul. Hristos îi cere să se ridice nu numai la a fi iertat, ci la a fi fiu. Una dintre cele mai mari tragedii în viaţa oamenilor de astăzi este aceea că nu mai aparţin nimănui. Însă observăm un paradox. Pe de o parte, vor să fie liberi, pe de altă parte, nu pot trăi cu conştiinţa că nu aparţin nimănui. Este acel vid pe care biserica îl numeşte iad. Unii dintre Părinţii Bisericii spun că iadul nu este altceva decât o vieţuire a celor răi, care nu mai stau faţă către faţă, care nu ştiu de existenţa celorlalţi, trăindu-şi propriul abis. Veţi zice că populaţia lumii creşte. Deşi este aşa, oamenii se simt tot mai singuri.
♦Iubiţii mei, a aparţine unei familii şi unei comunităţi nu numai că este necesar din punct de vedere social şi politic, dar mai ales din punct de vedere sufletesc. Totuşi nu este suficient, pentru că singura comunitate care ne poate aduce în lumină, care ne clarifică relaţia cu semenii şi ne duce la comuniune este Sfânta Treime. De aceea, Hristos îl cheamă pe slăbănog nu la a-I fi frate ca om, ci la a fi fiu al lui Dumnezeu. Noi avem nevoie ca Hristos să fie cu noi. Înainte de înălţarea Sa la cer, Hristos i-a asigurat pe ucenici de un singur lucru: că va fi cu ei în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. Este singura condiţie umană. Vedem că societatea de astăzi nu poate să facă abstracţie de dragostea faţă de semeni. În Occident se fac eforturi inimaginabile prin care omul caută să îşi depăşească propriul lui statut, iertându-i şi salvându-i pe criminali sau pe alţi demenţi, şi parcă tot în mod demenţial societatea caută să-i salveze. Însă ei nu pot fi salvaţi fără Dumnezeu.
♦S-a încercat o evanghelie fără Hristos şi în ateismul comunist. Ei au vrut doar instituţia, doar legea și structura, însă fără Dumnezeu. În neomarxism se caută acelaşi lucru, chiar dacă la un nivel superior. Se vorbeşte despre corectitudinea politică. Da, e foarte adevărat, trebuie salvat tot omul şi încă într-o libertate absolută, dar fără Dumnezeu înseamnă mai mult decât nebunie. Nu numai că omul caută să se pună în locul lui Dumnezeu, ceea ce este un act luciferic, dar lumea se autodistruge. Dumnezeu ne luminează să înţelegem lumea, chiar şi pe cel care are devieri, lăsându-l liber să se întoarcă la el. Din pilda fiului risipitor ne dăm seama însă că cel puţin un om sfânt trebuie să se afle lângă un astfel de om bolnav sufleteşte. Prin actele sale, societatea dovedește tot mai mult că a ajuns la maturitate. De acum i se deschid două căi: să se îndumnezeiască sau să devină senilă. Experienţa senilităţii o avem zi de zi în jurul nostru şi fiecare dintre noi ne aşteptăm ca, atunci când suntem bătrâni, să ajungem la astfel de neputinţe. Dar o lume senilă nu este cu nimic mai prejos decât iadul.
♦În evanghelia de astăzi, Hristos a scos un bolnav dintr-un altfel de iad, dintr-un alt fel de mormânt: al propriului său trup. Slăbănogia înseamnă să devii inert, să nu te mai poţi mişca nicidecum, nici măcar să-ţi porţi propriul trup în nevoile sale. Nu numai că eşti dependent de semenul tău, că îi consumi zilnic dragostea şi energia, dar ai şi durerea că nu foloseşte la nimic. Iată de ce avem obligaţia – şi numai aşa ne manifestăm credinţa – să îi aducem pe cei bolnavi, în special sufleteşte, în biserică. Aşa vrea Dumnezeu să fie credinţa noastră. Când venim numai pentru noi, interesul poate să copleşească credinţa. Veţi zice: Cum să-l aduc în biserică, dacă el nu vrea? Atunci du biserica la el, fă-te tu biserică şi el va veni după tine, să vadă unde te-ai transformat şi de ce poţi fi tu bun.
♦Credinţa trebuie să-i aducă pe oameni la biserică. Acesta este nivelul unei credinţe lucrătoare. Altfel, credinţa noastră este moartă. Fiecare dintre noi ar trebui să ajungem la acel nivel la care faptele noastre să lumineze. Aceasta este lumina credinţei noastre şi aici vedem roadele harului Duhului Sfânt. De aceea, fiecare dintre noi ar trebui să mai aducem pe cineva în biserică. Sfântul Apostol Iacob spune: „Cel ce a întors pe un păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul de moarte şi îşi va acoperi mulţime de păcate”. Aşa că, în încheiere, aş vrea să subliniez un fapt pe care nu-l relatează Evanghelia, şi anume că cei patru, care din credinţă l-au adus pe slăbănog înaintea lui Hristos, cu siguranţă au primit şi ei iertarea păcatelor împreună cu acesta. Amin.
Predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VI-a după Rusalii – Vindecarea slăbănogului din Capernaum (28 iulie 2019)