Praznicul Înălţării Sfintei Cruci este încadrat între două duminici, prima dintre ele fiind cea de astăzi, Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. În convorbirea Sa cu Nicodim, din care o parte s-a citit acum la Sfânta Evanghelie, Dumnezeiescul nostru Învăţător arată legătura directă între cruce şi înălţarea Sa. Altădată, învăţându-i pe ucenici, le arătase acestora că „tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri şi tot cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”. Privind din perspectiva pe care o prezintă Hristos în Evanghelia de astăzi, omul se poate înălţa pe sine pe cruce, adică smerindu-se. Deci Dumnezeu nu spune că noi nu ne putem înălţa şi că trebuie să aşteptăm să ne înalţe alţii, pentru că nu este bine să devenim dependenţi de înălţarea sau slăvirea din partea altora. „Slavă de la oameni nu primesc”, spunea Hristos. Dar omul se poate înălţa pe sine smerindu-se. Această înălţare se face pe cruce.
Simbolul crucii este cel mai des întâlnit în Sfânta Scriptură. Niciun cuvânt nu a fost folosit mai mult în Sfânta Scriptură, direct sau indirect. Începând cu pomul din mijlocul raiului, care stabilea relaţia omului cu Dumnezeu, şi până la semnul despre care vorbeşte Apocalipsa, toată Sfânta Scriptură este străbătută de cruce. În dialogul cu Nicodim, Hristos aminteşte de una dintre cele mai evidente şi răsunătoare folosiri a simbolului crucii: şarpele de aramă. După ce au ieşit din Egipt, evreii ajunseseră să cârtească împotriva lui Moise şi implicit a lui Dumnezeu: De ce ne-ai scos de acolo, unde aveam de toate? Aici mâncăm numai mana aceasta. Ba mai mult, Dumnezeu le-a mai impus un principiu: puteau mânca cât voiau, dar, dacă adunau pentru a doua zi, mana se strica. Astfel se distrugeau toate planurile lor de înavuţire, pentru că Dumnezeu voia altceva de la ei. Această mentalitate a lor despre ţara făgăduinţei se păstrează până astăzi şi ne-au indus-o şi nouă. Pentru ei, ţara făgăduinţei era doar miere şi lapte, nu era Dumnezeu. Dar să nu uităm ce le-a spus Dumnezeu lui Moise şi lui Aaron să-i comunice lui faraon: Iată îţi cerem să ieşim în pustie ca să aducem jertfă lui Dumnezeu, să stăm cu El. Dumnezeu n-a minţit; acesta a fost planul Lui cu Israel. Iar nu ca ei să aibă mai mult din punct de vedere material. Dar, fiind cu Dumnezeu, ei aveau mai mult, pentru că nu mai erau robiţi. Când Îl ai pe Dumnezeu, ai toate. Aşa spune Hristos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga”. Însă ei, dacă nu au putut avea mană ca şi rezervă de siguranţă, pentru că voiau să fie siguri de ei, nu de Dumnezeu, se revoltă şi cer carne. Dumnezeu le împlineşte voia, că aşa este Dumnezeu, şi le dă prepeliţe. Masă din belşug le întinde Dumnezeu. Apoi, cum s-a întâmplat şi în rai, vine însă şi şarpele. Sunt muşcaţi, iar muşcătura lor este veninoasă şi mortală. Atunci Moise se roagă lui Dumnezeu şi, chiar dacă nu opreşte şerpii, căci intra în legile firii să se întâmple aşa, îi spune să facă un şarpe de aramă foarte mare şi să-l înalţe pe un lemn foarte sus, în formă de cruce sau de T. Iar cine priveşte la şarpe nu mai moare.
Parcă auzim cuvintele Apostolului Pavel: „Crucea, pentru cei ce pier, este nebunie”. Cum, şarpele mă omoară şi eu să cred în el?! Este bulversant. Tot Apostolul Pavel spune: „Pentru iudei sminteală, pentru păgâni nebunie”. Noi spunem acum simplu că şarpele de pe cruce Îl simboliza pe Hristos. Totuşi, de ce Dumnezeu a pus şarpele de aramă? Pentru că şarpele care îi muşca pe israeliteni era dreptatea lui Dumnezeu. Întotdeauna pofta aduce robie sau, mai clar, moarte. Plăcerile, dacă le le cauţi, aduc robie. Nu este păcat să mănânci dacă ţi-e foame, dar, dacă o faci fără să-ţi fie foame sau le faci pe toate celelalte fără a fi nevoie de ele, cu atât mai mult lucruri de care n-ai niciodată nevoie, cum sunt fumatul sau drogurile, te înrobeşti. Evreii spuneau că este mânia lui Dumnezeu. Poate sună rău pentru noi, de aceea eu socotesc să spun că este dreptatea lui Dumnezeu. Vine de la sine. Treci pe roşu, poate de zeci de ori, dar a suta oară te loveşte o maşină. Este o lege. Aveai de mâncare, dar tu n-ai vrut mâncarea, ci ai vrut să-ţi împlineşti pofta. Este bine să ţineţi seama de acest lucru, ca să putem scăpa de astfel de probleme. Ne muşcă şarpele, dar nu ne muşcă Dumnezeu, ci dreptatea lui Dumnezeu Care a pus nişte reguli. Înţelegem aceasta, dar ce caută acolo şarpele celălalt? Dacă plata păcatului este moartea, Hristos este viaţa. Cum? Plătind El. Hristos Şi-a asumat pedeapsa şi, prin şarpele care se înalţă, făgăduieşte că El va plăti păcatul nostru.
Iată cum înalţă Hristos firea omenească. El vrea să ne înveţe şi pe noi că Dumnezeu nu face abatere de la dreptate. El nu a făcut legea aşa cum fac politicienii astăzi. În libertatea pe care ne-o dă Dumnezeu intră şi libertatea celorlalţi. Spre exemplu, ştim unde este trecere de pietoni şi unde se poate trece cu maşina. Dacă te duci pe unde nu ai voie, poate scapi o dată, de două ori, dar n-o să scapi mereu, pentru că şi maşina are nevoie să treacă, nu numai pietonul. Adică nu eşti liber să faci orice. Dacă vreau să trec şi eu pe cale, am loc, dar trebuie să ştiu că şi tu trebuie să ai loc. Aceasta înseamnă legea. Nu a-mi restricţiona mie libertatea, ci a mă face să înţeleg că trebuie să-ţi dau şi ţie libertate.
Deci legea rămâne, dar Dumnezeu plăteşte El în locul nostru, supunându-Se pedepselor care vin în urma călcării legii de către noi. Aşa trebuie să înţelegem de ce Hristos i-a dat lui Nicodim acest exemplu. El îl ştia, fiind învăţător de lege. Era nu numai un om foarte înţelept, dar şi foarte preocupat să înţeleagă. „Cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului”, îi spune Hristos. Şarpele de pe stâlpul ridicat de Moise avea putere pentru că Mă reprezenta pe Mine. Eu respect legea după care omul moare, dar Îmi asum Eu moartea lui. Şarpele care atârna acolo trebuia să fie mort, pentru ca israelitenii să trăiască.
Iată ce înseamnă prezenţa crucii. O întâlnim chiar de la facerea lumii. Când Dumnezeu a început să facă lumea, a tras o linie între lumină şi întuneric, apoi le-a separat, a făcut deci o cruce. Când a separat apele de deasupra de apele cele dedesubt, a tras o linie între ele, făcând o cruce. Când a despărţit pământul de ape, a tras o linie prin care a dat la o parte apele şi astfel a răsărit pământul. Iar la sfârşit, când va avea loc a doua venire, aşa cum a spus Însuşi Hristos, semnul Fiului Omului se va arăta pe norii cerului şi iarăşi va fi o separare. Atunci vor plânge cei ce n-au crezut în cruce şi vor muri veşnic. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci (13 septembrie 2020)