Chiar dacă prilejul întâlnirii noastre cu Hristos revine mereu, de fiecare dată putem rata această întâlnire atunci când nu suntem pregătiţi să-L primim. De peste două mii de ani, Hristos vine mereu la noi. Şi, aşa cum am auzit citindu-se în pericopa Apostolului de astăzi, Sfântul Apostol Pavel explică în Epistola către Evrei că Dumnezeu a socotit ca toţi cei care au trăit şi au suferit în nădejdea întâlnirii cu Hristos, „ei, de care lumea nu era vrednică”, „să nu primească făgăduința, pentru că Dumnezeu pregătise pentru noi ceva mai bun”. Oare Avraam nu căuta să-L întâlnească pe Dumnezeu? Oare nu acesta era motivul pentru care el, ascultând de glasul lui Dumnezeu, a ieşit din casa părinţilor săi, din neamul său şi din ţara sa? Oare nu acelaşi lucru a cerut şi Iacob, ca Dumnezeu să fie cu el, atunci când mama sa l-a trimis în Mesopotamia la fratele său, Laban, pentru ca să scape de mânia lui Esau? Oare nu la fel a cerut și când s-a întors acasă? Nu I-a cerut lui Dumnezeu să-l biruiască pe fratele său, Esau, ci l-a rugat să-l binecuvinteze, adică să fie cu el. Acelaşi lucru l-au cerut toţi prorocii. Aşa au răspuns ei chemării lui Dumnezeu și s-au implicat în misiunea dată de El. De aceea, Isaia a spus: „și vor chema numele lui Emanuel”, adică Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu a săvârşit un act dincolo de orice înţelegere omenească: S-a micşorat pe Sine atât de mult, încât să poată fi cuprins de firea omenească. Noi nu putem înţelege aceasta. „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfăţişare aflându-Se ca un om”, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Dar Dumnezeu a mers mai departe, identificându-Se nu numai cu omul creat de El, ci şi cu omul căzut, luând asupra Sa păcatele noastre. S-a împovărat cu pedeapsa noastră, ca să fie cu noi.
Creaţia nu poate exista fără Dumnezeu. Veţi zice că lumea este tot mai necredincioasă. Chiar Europa creștină, chiar şi cei care au fost credincioşi se păgânizează şi parcă le merge tot mai bine. Animalele n-au conştiinţa existenţei lui Dumnezeu şi o duc bine, pentru că există omul care are această verticalitate şi tinde spre a-L întâlni pe Dumnezeu. Atâta vreme cât mai există oameni credincioşi, existenţa lumii atârnă de ei, mai precis de relaţia lor cu Dumnezeu. Iată de ce Dumnezeu a ieşit din Sine spre noi, Fiul lui Dumnezeu făcându-Se şi Fiul Omului. Pe de o parte, lumea era pregătită să-L primească pe Hristos prin Maica Preacurată şi Sfinții Părinți din genealogia pe care aţi auzit-o astăzi în pericopa evanghelică, pe de altă parte era pregătită și ca să atingă un alt apogeu, pe cel al rătăcirii. Ori Se întrupa Hristos, ori lumea pierea. La a doua venire a lui Hristos va pieri şi lumea, însă doar ceea ce nu va putea fi recuperat. Până atunci, Dumnezeu, privind la Maica Preacurată, la Drepţii din Vechiul Testament care Îl aşteptau și la cei din vremea Mântuitorului, la Sfinţii Săi Ucenici şi Apostoli, la toţi cei ce vor crede prin cuvântul lor până la sfârşitul veacurilor, adună picătură cu picătură, firicel cu firicel, tot ceea ce poate fi recuperat din lume.
Iată de ce Hristos a socotit să Se întrupeze, şi nu oricum, ci înrudindu-Se cu noi ca moştenitor și asumându-Și păcatele întregii lumi. Mai mult, Hristos a socotit să mântuiască lumea prin neamul Său, iar acesta trebuia să fie pregătit în vederea venirii Lui. De aceea insistă Biserica asupra pregătirii noastre. Pe Hristos nu poți să-L primești nepregătit. Și nu pentru că El ar avea nevoie de ceva material din partea noastră, ci pentru că noi avem nevoie să ne pregătim şi din punct de vedere material, dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc, chiar dacă ratăm pregătirea materială. Dacă noi nu avem casă, Dumnezeu nu Se supără şi vine la noi. Dacă nu avem nici măcar grajd de dobitoace, El tot vine la noi. Alta trebuie să fie pregătirea noastră, pentru că El caută să nu ne piardă venind la noi. Dumnezeu este foc care arde. El arde păcatul, aşa încât acesta piere. Unde este Hristos, nu mai există păcat. Nu știu dacă ați avut ocazia să vedeți cum pier gândurile în timpul rugăciunii sau al lecturii duhovnicești. Și nu numai gândurile din minte, ci şi simţămintele cele străine pier din inimă atunci când Îl avem pe Hristos în noi. De altfel, acesta ar trebui să fie exerciţiul nostru de pregătire.
Atâta vreme cât eu mă identific cu păcatul şi totuși mă apropii de Hristos, pentru mine este valabilă acea avertizare a Sfântului Apostol Pavel: Cel ce se apropie de Domnul să o facă cu frică şi cu cutremur, „să se cerceteze pe sine” şi aşa să îndrăznească să ia trupul Domnului. „Căci cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă își mănâncă și bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulți dintre voi sunt neputincioși și bolnavi, și mulți au murit. Căci, de ne-am fi judecat noi înșine, nu am mai fi judecați.” Nu înseamnă că, atunci când mă cercetez și mă separ de păcat, sunt vrednic de Domnul, dar El mă poate învrednici. Aceasta este pregătirea noastră prin post. Alipiţi-vă de Domnul şi lepădaţi răul! A mă alipi de Dumnezeu înseamnă a lepăda păcatul. A mă alipi de Dumnezeu având încă păcatul înseamnă a căuta imposibilul, a dori să păstrez întunericul într-o baie de lumină. Nu se poate! Dacă eu mă identific cu întunericul, pier odată cu el. Iată de ce lumea nu piere: pentru că mai sunt oameni care se identifică sincer şi curat cu Domnul, fără a avea pretenţia că sunt sfinţi. Şi prin ei, atâta vreme cât lumea îi mai suportă, intră și ceilalți sub incidenţa cuvintelor Domnului: „Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu!” Este aproape înfricoşător și numai să-l suporţi pe un creştin să spună adevărul. Numai să suporte adevărul şi Europa are binecuvântarea lui Dumnezeu.
Iată de ce avem nevoie să nu ne îmbătăm cu poveşti, cu gânduri sau, mai rău, cu pofte, cu ambiţii și cu răutăţi. Înseamnă că nu am înţeles nimic. Veţi zice: Cum, Dumnezeu îi arde pe cei care se împărtăşesc şi îi binecuvintează pe cei care nu cred, dacă îi tolerează și îi îngrijesc pe sfinţii Săi? Da, aşa este. Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu o vor vedea decât aleşii Lui. Împărăţia lui Dumnezeu însă începe de aici. Atunci când Îl ai pe Dumnezeu nu mai contează dacă ai sau nu bunătăţile lumii acesteia. Iată de ce noi, care venim la biserică, ar trebui să ne temem de a-i judeca pe cei care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Dar, după ce ieşim din biserică, Îl facem noi cunoscut pe Dumnezeu? Ne purtăm noi ca nişte fii ai luminii? Dovedim că Dumnezeu este cu noi? Mai grav, oare ne interesează să nu-L pierdem pe Dumnezeu, pe Care L-am primit în biserică? Acestea sunt doar gânduri, nu sunt nici acuzaţii, nici măcar avertizări, pentru că fiecare trebuie să se gândească la sine.
Aici, pe masa Sfântului Altar, se săvârşeşte apogeul lucrării divine pe pământ. Dumnezeu Se face mai mic decât un om, chiar mai mic decât dobitoacele jertfite în Vechiul Testament. El ia chip de pâine şi vin, pentru ca să recupereze prin noi cele mai smerite dintre lucrurile care întreţin viaţa pe pământ și să poată intra cel mai uşor în alcătuirea firii noastre. Mai mult decât în peştera din Betleem, mai mult decât în Nazaret, mai mult decât pe Golgota, Hristos rămâne permanent pe masa Sfântului Altar. Dumnezeu este cu noi. Dar noi suntem cu Dumnezeu? Cât de mult suntem preocupați cu ce se întâmplă în Sfântul Altar? Până şi noi, preoţii, ne plictisim. Este o nebunie! Este noaptea minţii! Ar trebui să uităm că avem trupuri, că suntem bolnavi, că avem vreo problemă. Ne lipseşte această preocupare dintr-un singur motiv: am înlocuit-o cu alte preocupări. Venim la biserică şi ne gândim ce o să cumpărăm după slujbă. În biserică se poate opri şi timpul dacă ne împărtășim de Hristos cu mintea, cu inima şi cu întreaga fire. Dacă ne unim cu adevărat cu Hristos, dacă Îl purtăm pe Domnul în noi, atunci în jurul nostru va fi veşnicia. Nu mai contează moartea sau viaţa, nu mai contează, cum spune Apostolul Pavel, că eşti rob sau slobod, că ești bărbat sau femeie, pentru că toţi ne identificăm cu Hristos. De aceea vine Hristos la noi: ca fiecare să devenim Hristos. Maica Domnului este cinstită de Biserică nu numai pentru că I-a dat trup lui Emanuel, ci pentru că El a rămas cu ea. Hristos S-a identificat cu Maica Domnului, pentru că şi ea s-a identificat cu Hristos.
Iată ce simplu putem scăpa şi de păcate, şi de deşertăciuni. Condiția este una singură: să ne identificăm cu Hristos, să avem gândul lui Hristos, mintea lui Hristos, simţămintele și preocupările Lui. Și El Se identifică cu noi, cu păcatele și neputinţele noastre, cu firea noastră, cu lipsurile noastre, cu familia și cu neamul nostru. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica dinaintea Nașterii Domnului – A Sfinților Părinți după trup ai Domnului (20 decembrie 2020)