Cele patruzeci de zile după Înviere, în care Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, le putem socoti asemenea celor patruzeci de zile ale Postului Mare, asemenea perioadei în care Hristos, după Botez, s-a pregătit timp de patruzeci de zile în Pustiul Carantaniei pentru a-Și începe misiunea Sa de mântuire a lumii, dar amintind şi de calea pe care a parcurs-o poporul lui Israel, timp de patruzeci de ani, din Egipt până în Ţara Făgăduinţei. Aceste patruzeci de zile de la Înviere la Înălţare nu sunt altceva decât drumul pe care Hristos îl face de la cele pământeşti la cele cereşti, cu fiecare dintre ucenicii Săi. Veţi zice că acum nu mai este vorba de nevoinţă, ca în timpul Postului Mare sau al pregătirii Domnului din pustiu. Din păcate, ascensiunea duhovnicească este percepută de noi doar în latura ei de nevoinţă, dar ea mai are o latură, cea mai importantă, şi anume a descoperirii, a împlinirii şi a bucuriei. Întotdeauna lucrurile stau aşa. Atunci când avem de studiat ceva ce ne place şi ne dorim foarte mult, oare nu depunem efort şi nu ne sacrificăm de foarte multe ori? Uităm atunci de neputinţele noastre şi ne concentrăm pe ceea ce avem de dobândit.
De la Înălţarea la cer a Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh sunt nouă zile în care firea omenească asumată de Hristos, unită cu cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, parcurge toate cerurile. Vorbim de cele nouă ceruri ale lui Dumnezeu, de cerurile cerurilor şi apele cele mai presus de ceruri, în care, aşa cum ni le descoperă Biserica prin Sfântul Dionisie Areopagitul, se află de trei ori câte trei cete îngereşti. Ele încep de pe pământ, căci Dumnezeu vrea ca cerul să fie şi pe pământ. Deci pământul este prima parte a cerului. Îngerii, care sunt prima treaptă a ierarhiei puterilor cereşti, cei despre care Sfântul Apostol Pavel spune că „sunt duhuri slujitoare trimise să slujească oamenilor în vederea mântuirii”, se află în cerul lui Dumnezeu de pe pământ. Urmează apoi Arhanghelii, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Domniile, Tronurile, Heruvimii şi Serafimii cei de foc. Însă, înainte de a Se înălţa şi ca om la ceruri, Hristos Se înalţă iată, timp de patruzeci de zile, în fiecare dintre ucenicii Săi. El parcurge aceste ceruri dinlăuntrul lor treaptă cu treaptă, ca pe o scară a lui Iacob, sub forma unei cruci cu mai multe orizontale. În momentul în care El abordează următoarea orizontală, cealaltă dispare, aşa că tot timpul scara rămâne în cruce.
Mai întâi, Hristos le descoperă ucenicilor, începând cu Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, ce spuneau Scripturile despre El, o lucrarea asemenea celei din cerul îngeresc. Pe urmă Se descoperă lor ca Stăpân şi Domn, aşa cum Arhanghelii descoperă tainele cele mari ale lui Dumnezeu şi cum Începătoriile Îl revelează pe Dumnezeu ca Stăpân. Din a doua ceată îngerească fac parte Puterile, Stăpâniile şi Domniile, care ne ajută să ne ducem lupta noastră cea duhovnicească. La fel, Hristos stă lângă apostoli şi cucereşte fiecare treaptă sau fiecare cer din inima lor, ca apoi să ajungă la cerurile cele mai presus de ceruri, unde este tronul lui Dumnezeu. Fiecare avem un tron în inima noastră, căci Hristos ne-a spus clar: „Împărăţia lui Dumnezeu este în inimile voastre”. „Fiul Meu eşti Tu” – iată cuvintele pe care Tatăl cel ceresc vrea să le rostească pentru fiecare dintre noi. Şi când le vom auzi? Când vom ajunge în cerurile cele mai presus de ceruri, la tronul lui Dumnezeu, unde sunt Tronurile, Heruvimii şi Serafimii de foc. Iată, dragii mei, prezenţa lui Hristos în inimile noastre trebuie să fie foc, trebuie să fie rană. Hristos Se topeşte de dorul nostru: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” Însă, ca El să Se unească cu noi, trebuie ca şi noi să ne aprindem. Hristos aşteaptă ca fiecare dintre noi să ne aprindem de dragostea Lui.
Numai aşa se explică faptul că ucenicii, după ce Hristos S-a înălţat la ceruri, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, căci El S-a înălţat nu numai la cer, ci şi în inimile lor, în conştiinţa lor, în întreaga lor fiinţă. Ca dovadă că bucuria lor venea din prezenţa lui Hristos, unde puteau să stea, decât în casa lui Dumnezeu, lăudându-L şi binecuvântându-L pe El. Iată ce ar trebui să ne aducă şi pe noi în biserică: o împlinire, dar şi un dor după Dumnezeu; o hrană, dar şi o foame. Chiar dacă zilnic îi vezi pe cei apropiaţi, totuşi ţi-e dor de ei şi nu te saturi să-i vezi, pentru că în fiecare clipă descoperi noi dimensiuni şi noi frumuseţi în relaţia ta cu ei. Şi atunci ce să spunem de Dumnezeul cel infinit şi nemărginit? Sfântul nostru Părinte Dumitru Stăniloae, spune că Învierea Domnului nu poate fi comparată cu nimic, decât poate doar cu creaţia lumii care nu are o motivaţie omenească, căci cauza creaţiei este în Dumnezeu.
Aşa cum, de două mii de ani, Dumnezeu o ia de la început cu fiecare dintre noi, în fiecare zi, în fiecare clipă sau de câte ori vrem noi, tot aşa ar trebui s-o luăm şi noi de la început, fiecare cu sine însuşi, pentru ca într-o zi să ne aprindem şi să simţim măcar precum Luca şi Cleopa, care spuneau: „Oare nu ardeau în noi inimile noastre când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?” Să-i urmăm pe ucenicii lui Hristos, care s-au întors în comunitate, în trupul mistic al lui Iisus Hristos, în Biserică, și care, aşa cum mărturisea Sfântul Luca, „erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu”. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Înălţării Domnului – 28 mai 2020