La Schimbarea la Față a Domnului participă doi dintre Drepţii Vechiului Testament, Moise şi Ilie, ca un răspuns pe care Dumnezeu îl dă acestora. Ei L-au rugat pe Dumnezeu, la vremea lor, ca să le arate faţa Lui, dar El le-a răspuns că nu vor vedea fața lui, ci numai spatele, „pentru că nu va vedea omul faţa Mea şi să fie viu”. Chiar dacă, în acel moment, Moise şi Ilie nu au putut vedea faţa lui Dumnezeu, iată că, după Întrupare, Hristos îi cheamă pe cei doi Drepţi să participe la slava Lui. A vedea faţa lui Dumnezeu, slava Lui, înseamnă să te umpli şi tu de slavă. Trebuie să înţelegem totuși în ce situaţii Hristos Şi-a arătat slava Sa și cum omul a putut s-o vadă şi să nu moară, aşa cum i-a avertizat pe Moise şi pe Ilie. Pentru aceasta, a trebuit ca Fiul lui Dumnezeu să moară pe Golgota. Cel care era chipul slavei Tatălui a trebuit să Se înalţe, dar nu așa cum înţelegem noi. Când auzim de înălţare, sigur că ne gândim la Sărbătoarea Înălţării, la actul prin care Hristos S-a înălţat la ceruri înaintea Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli. Însă Hristos le vorbeşte iudeilor despre altă înălţare. Iată ce-i spune lui Nicodim: „Precum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa Se va înălţa şi Fiul Omului, ca cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Aceasta înseamnă că El Se va înălţa pe Cruce. Acolo este slava lui Dumnezeu.
Hristos Şi-a descoperit slava Sa, schimbându-Se la Față, în momentul în care vorbea cu Moise şi cu Ilie despre ceea ce avea să se întâmple în Ierusalim, adică despre sfârşitul vieţii Lui pe pământ. De altfel, şi noi ar trebui să ne gândim atât la sfârşitul lui Hristos, cât şi la sfârşitul nostru. Și atunci altfel Îl vom vedea pe Hristos, altfel vom vedea şi viaţa noastră. Ba chiar începem să ne simţim şi să ne vedem sufletul când ne gândim la sfârşitul nostru. Sigur, mai întâi vedem partea aceasta materială. Cum e să vezi că ți se descompune trupul? Este urât? Nu ne-am gândit până acum. Dar să ştiţi că pentru un om foarte în vârstă sau foarte bolnav este o eliberare. Poate fi şi aşa. Noi ne gândim doar cum să adunăm, cum să facem, ba Îl implicăm şi pe Dumnezeu, întrebându-L de ce nu ne-a ajutat. Da, Dumnezeu ne poate răspunde, dar ne aflăm noi oare pe poziţia în care să Îl vedem şi să Îl înţelegem? Până şi Sfinţii Apostoli, prin glasul lui Petru, îşi exprimă bucuria altfel decât poate ar fi trebuit să o facă. Oare nu ştia ce face când spune că „bine ne este nouă să fim aici”, acum? Nu putea să nu o spună. Sigur că restul lucrurilor nu erau aşezate bine. Mai înainte, Hristos le spusese în câteva rânduri că Fiul Omului o să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi ca să fie răstignit şi că a treia zi o să învieze. Deci în altă parte ar trebui să ne fie bine, nu aici. Adică binele de aici este doar o arvună a ceea ce o să vină.
Atât de mult ne-am lipit de lume, atât de mult ne-am împovărat cu grijile vieţii, încât, pentru a ne alipi de Domnul nu este altă soluție decât aceea de a ne răni prin dezlipirea noastră de lume. N-ai cum să te alipeşti de Domnul cu lumea, iar pe Domnul n-ai cum să-L alipeşti de lume. Şi cât de greu este să ne gândim că Domnul a făcut toate bunătăţile, iar omul trebuie să se dezlipească de lucrurile lui Dumnezeu! Dar cât de greu poate să îi fie sufletului nostru să se alipească de Domnul, împiedicându-se de ceea ce trebuia să-i fie ajutor. Căci ceea ce trebuia să ne fie câştig, iată, ne devine pagubă. De ce? Foarte simplu: pentru că nu ne raportăm corect la toate acestea. Şi de ce nu o facem? Pentru că nu ne raportăm nicicum la Dumnezeu. Însă, adresându-mă celor care sunt în biserică şi care au venit la privegherea de noapte, pot spune că nu suntem consecvenţi și nu ducem lucrurile până la capăt în alipirea noastră de Domnul. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât străjerii zorile”, zicea psalmistul. Dorul nostru, nădejdea noastră ar trebui să fie Dumnezeu; să se aprindă inima noastră, să ardă după Dumnezeu, „şi toate celelalte”, spunea Hristos, „se vor adăuga”, adică se vor lipi de noi atât cât este necesar.
De ce ne lipim noi de lucruri? Credem că le pierdem? Nu, dragii mei, nu le pierdem. Aşa încât am putea spune că Hristos aproape îi mustră pe ucenici. Totuși nu o face, El tace şi vorbeşte Tatăl cel ceresc. Încă atunci când vorbeşte Tatăl, oamenii nu că se tulbură, ci se înfricoşează, pe bună dreptate. Pentru că un nor i-a acoperit şi glas din el s-a auzit zicând: „Acesta este Fiul Meu cel iubit”. N-au mai pus problema dacă a fost tunet. Era clar, au auzit glas din cer. Apoi, după ce a trecut norul, Hristos a venit şi le-a zis: „Sculaţi-vă să mergem!” Se pune însă problema: Oare așa cum sunt apostolii în icoana Schimbării la Faţă, împrăştiaţi și prăvăliţi, ca după tunet, oare aşa trebuie să se întâmple și la noi? Nu, ci este din cauză că mintea noastră este prea alipită de lume. Mă refer la noi, nu la apostoli. Necazul este că inima noastră, chiar şi viaţa noastră întreagă este alipită de lume: ce zice lumea, ce face lumea, de ce unii au şi eu nu am, cum să fac să am mai multe lucruri. Dar, așa cum zicea psalmistul, le avem datorită lui Dumnezeu: „În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii”. Să știți că oamenii care tânjesc după lumea aceasta sau au lucrurile lumii acesteia își mănâncă pâinea cu durere, cu oftat, cu stres. Nu numai sufletul, și nici trupul n-au fost zidite de Dumnezeu ca să treacă prin astfel de dureri. De aceea pică. De aceea apostolii au căzut, iar nu datorită prezenţei lui Dumnezeu, fiindcă lor le era bine atunci; nu datorită cuvântului sau glasului Tatălui, ci pentru că ei nu erau pregătiţi cum trebuie pentru Dumnezeu, deşi au fost cei mai pregătiţi nu dintre apostoli, ci din lumea aceasta. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la praznicul Schimbării la Față a Domnului – 6 august 2020