♦Chiar dacă în Evanghelia duminicii de astăzi nu se mai vorbeşte despre boli, nici trupeşti, nici sufleteşti, întâlnim totuşi o nevoie a oamenilor. Primul lucru pe care aş vrea să-l subliniez este că nu trebuie să ne ruşinăm dacă ne apropiem de Hristos dintr-o nevoie. El nu ne va reproşa niciodată, aşa cum am face noi: Acum îţi aduci aminte de Mine, când ai nevoie de Mine? Nu, Dumnezeu nu ne va refuza pentru că venim la El numai atunci când avem nevoie. Problema este alta, şi anume că noi nu ne dăm seama că avem nevoie tot timpul de Dumnezeu. Nu trebuie să fii bolnav sau să ai alte necazuri ca să vii la Hristos. Este suficientă foamea. Cei din Evanghelia de astăzi primesc şi se împărtăşesc de minunea săvârşită de Hristos pentru că au flămânzit. Veţi zice: Da, trupeşte. Şi trupeşte, pentru că sufletul este în trup. Să nu spună cineva că, atunci când este cu burta plină, poate să se mai gândească corect la Dumnezeu. De aceea, pentru ca Hristos să le împărtăşească oamenilor minunea Sa, a fost nevoie de foamea trupească. Aceasta venea însă dintr-o altă zonă. Nu pentru că au lenevit sau n-au avut grijă de mâncarea lor trupească din alte motive, ci pentru că au venit la Hristos dintr-o altă foame, cea sufletească. Deci Hristos a fost provocat să săvârşească minunea din cauza acestei nevoi sufleteşti pentru care lumea îl căuta, în urma ei venind şi foamea trupească.
♦Minunea de astăzi ne mai prezintă o valenţă referitoare la relaţia omului cu Dumnezeu. Dacă Hristos privea altădată la credinţa oamenilor, astăzi El caută la setea şi la foamea lor duhovnicească, adică la dorinţa de a fi într-o relaţie cu Dumnezeu. Chiar dacă iudeii aveau o educaţie religioasă, făcută tocmai în vederea primirii lui Hristos, ei nu ştiau ce înseamnă o relaţie cu Dumnezeu. În Vechiul Testament, Dumnezeu era Cel nevăzut, Cel de care te temeai chiar numai să-L auzi, cu atât mai mult să-L vezi. În Noul Testament, lucrurile se schimbă în ce priveşte relaţia omului cu Dumnezeu. La temelia noii religii a creştinismului stă tocmai această relaţie. Cred că, mai mult ca orice, acest lucru lipseşte fiecăruia dintre noi: conştiinţa că Dumnezeu vrea să aibă o relaţie cu tine. Ba, mai mult, că tu ai nevoie de această relaţie cu El. Poate şi mai mult, că nu poţi trăi fără El, că nu există religie cu adevărat în care Dumnezeu să fie absent, în care să nu ai întâlnirea ta cu Dumnezeu, în care să nu poţi să vorbeşti cu Dumnezeu, în care să nu poţi să-L auzi pe Dumnezeu, în care să nu-L poţi pipăi pe Dumnezeu, să nu-L poţi trăi pe Dumnezeu. Mai mult decât vederea, auzul, pipăitul sau gustul, tu să-L trăieşti pe Dumnezeu. Pentru că aceasta vrea Hristos – să trăiască El în tine. Minunea de astăzi anticipează o astfel de relaţie. Oamenii se hrănesc cu pâinea, ca un rezultat al minunii, dar ei de fapt se hrănesc cu minunea. Până atunci, ei s-au hrănit câteva zile cu cuvântul lui Dumnezeu. Şi, iată, tot cu puterea Lui, se hrănesc în continuare mâncând pâinea ce s-a înmulţit în mâinile dumnezeiescului nostru Creator.
♦Să nu aşteptăm până când o boală, un necaz sau o lipsă ne aduc la biserică, ci să venim aici flămânzi şi însetaţi, sufleteşte şi trupeşte, căutând să ne împărtăşim de cuvântul lui Dumnezeu şi de minunile Lui. Iată acesta este nivelul la care Îi place lui Dumnezeu să lucreze. El lucrează la orice nivel. Lucrează cu tâlharii, dacă aceştia se pun la dispoziţia Lui. Lucrează cu desfrânatele, cu vameşii, cu păcătoşii, cu bolnavii, cu orbii, cu şchiopii, cu leproşii, dar firesc ar fi să lucreze cu cei flămânzi şi însetaţi după El, atât sufleteşte, cât şi trupeşte.
♦De ce tot insist asupra nevoii trupeşti? Nu numai că sufletul este în trup, dar nu este firesc ca sufletul să fie flămând şi trupul, sătul. Mulţi mănâncă, deşi sunt sătui trupeşte, pentru că sunt flămânzi sufleteşte. De multe ori, oamenii caută să-şi împlinească nevoile sufleteşti, oferind mâncare trupului, care nu are nevoie. Amintesc destul de des pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina şi care spune: „Suflete al meu, ai multe bunătăţi. Odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” Nu este altceva decât o înţelegere greşită. Unii socotesc că nu este nevoie să supui trupul pentru nevoile şi aspiraţiile sufletului. Adică trupul îl laşi pe pământ şi cu sufletul eşti în ceruri? Nu, ci şi cu trupul trebuie să urmezi sufletului. Cum şi sufletul urmează trupului în cele mai ordinare nevoi ale acestuia.
♦Suntem chemaţi să ne împărtăşim şi noi din pâinea care se înmulţeşte în palmele Domnului. Pentru că acolo suntem noi. Pâinea aceasta suntem noi. Mai înainte de a ne împărtăşi, El ne frânge. Mai înainte de a oferi hrana, pâinea din palmele Sale, Hristos a tăiat, a frânt voia şi grija ucenicilor care aveau câteva pâini. Deci, mai întâi, Hristos te frânge, apoi înmulţeşte minunea prezenţei Sale. Acolo este lucrarea tainică a vieţii religioase. Aceasta înseamnă, de altfel, şi Sfânta Liturghie: întâi aducem daruri şi pe urmă primim. Dacă nu ai ce da, nu aştepta să primeşti.
♦Aşa încât Fiul lui Dumnezeu ne angajează pe toţi în lucrarea Lui dumnezeiască. Minunea începe cu ucenicii care sunt disponibili până la a pune şi ultima fărâmă de pâine la dispoziţia lui Hristos, iar nu a oamenilor. De aici încolo, dacă tu îţi păstrezi disponibilitatea, Dumnezeu lucrează în viaţa ta în mod minunat, încât viaţa ta devine minunată, devine o relaţie cu Dumnezeu şi deci cu adevărat religioasă. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a VIII-a după Rusalii – Înmulţirea pâinilor (26 iulie 2015)