♦Pentru că în predicile pe care vi le adresez amintesc adeseori cuvântul „pregătire”, aş putea socoti că această pregătire atinge astăzi apogeul emoţiei duhovniceşti. Atunci când cinstim pe cineva foarte mult, arătăm aceasta în măsura în care noi ne pregătim pentru a întâlni persoana respectivă. Astfel, în primul rând, gândurile noastre se adună în jurul acestei întâlniri, emoţiile invadează inima noastră și este bine ca ele să se descarce în acţiuni care au în vedere această întâlnire. Mai spuneam că omul se pregăteşte mai mult sau mai puţin, într-un timp mai îndelungat sau mai scurt, aşa încât poţi să măsori cinstirea pe care o dă cineva unei întâlniri după cât îl preocupă și după cât timp alocă acestei pregătiri. Însă apogeul îl atinge momentul mişcării în care şi unul, şi altul, deci nu numai cel ce vine, ci şi cel ce aşteaptă, se pun în mişcare, primul plecând și cel de al doilea ieșind în întâmpinare.
♦Astăzi suntem chemaţi şi noi să ne mișcăm și să intrăm în Ierusalim împreună cu Hristos. Timp de patruzeci de zile ne-am pregătit, cu gânduri mai adunate sau mai împrăştiate, mai ordonate sau mai dezordonate. Fiecare dintre noi ne-am pregătit însă citind din Sfintele Scripturi, ascultând Evangheliile, ascultând slujbele și predicile. Toate acestea ne-au hrănit mintea. Împuţinând grija faţă de hrana trupului, am încercat să ne hrănim sufletul. Unii au reuşit să-și ducă gândurile până în inimă și să le transforme în emoţii duhovniceşti. Aceste emoţii, iubiţii mei, ne-au adus în biserică, iar pe unii i-au îndemnat la fapte bune: să-i ierte pe duşmani sau chiar să-i iubească, să facă bine celor ce le-au făcut rău sau măcar celor ce le-au făcut bine. Într-un fel sau altul, toate acestea au rolul de a ne face puţin mai buni, chiar dacă, din păcate, nu ne fac sfinţi, pentru că nu găsesc întotdeauna pământ roditor în noi. Dar, cum va spune Sfântul Ioan Gură de Aur în noaptea Învierii: „Cei ce ați postit şi cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi!” Hristos nu se supără; El caută să culeagă roadele fiecăruia și, mai mult, să le înmulţească, să dea fiecăruia înapoi tot ce a rodit, şi încă însutit şi înmiit, ca mai multă roadă să aducă.
♦Lucrarea Bisericii din această perioadă are un singur scop: ca noi să ne apropiem de Dumnezeu, încât să-I simţim bunătatea, căldura, dragostea, dar și identificarea Lui cu noi. El a vrut să fie asemenea nouă nu numai la înfăţişare, ci şi la emoţii, şi la necazuri, şi la a flămânzi, şi la a obosi, şi la a se întrista. Toate acestea vrea să le trăiască cu fiecare dintre noi. El vine la noi, El a făcut toţi paşii, este la uşă deja, chiar bate la uşa inimii fiecăruia dintre noi. Ba ne-am şi împărtăşit cu El de multe ori şi totuşi nu-L simţim. Este o problemă. Măcar şi aceasta dacă am putea să o conştientizăm și să ne întrebăm: Ce se întâmplă cu mine, de ce nu simt nimic? Nu Dumnezeu e de vină. El nici nu dă vina nici pe tine, ci caută să rezolve problema. Când te duci la doctor, pentru că eşti bolnav, acesta nu te bate, nu te ceartă, ci caută să te ajute să te vindeci. Așa este Hristos pentru noi. N-a venit să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El.
♦Aceasta este chemarea lui Hristos faţă de noi. De aceea, în drumul Său spre Golgota, El spune fiicelor Ierusalimului, care plângeau, pe bună dreptate, nu numai de mila Lui, ci și pentru că erau înfricoşate de ceea ce vedeau, căci chipul Lui era sluţit și desfigurat: „Nu Mă plângeţi pe Mine, ci vă plângeţi pe voi şi pe copiii voştri!” N-o spune în batjocură. Nu El ducea lipsă de simţire, pentru că simțea pe pielea Lui păcatele întregii lumi. Oamenii aveau nevoie să se trezească și să fie mai simţitori faţă de viaţa lor şi faţă de viaţa celorlalţi. Şi cum să facă aceasta? Simţindu-L pe El, simţindu-I Dumnezeirea și bunătatea Lui.
♦Când Hristos vine şezând pe mânzul asinei, la porțile Ierusalimului îl întâmpină copiii și o mulţime mare de oameni, toţi cu inima de copil. Toţi aveau curaj atunci, văzându-L pe Lazăr înviat şi păşind alături de Hristos. Toţi aveau încredere și nimeni nu se mai temea de moarte. O astfel de imagine e plăcută Domnului: toată lumea se mişcă într-un singur sens, spre Dumnezeu și spre îndumnezeire. Pentru că Iisus Hristos e prototipul fiecăruia dintre noi. Când ne mişcăm spre Hristos, ne îndreptăm spre propria noastră identitate, spre ţelul nostru, spre planul lui Dumnezeu cu noi. Dacă Îl lăsăm pe Dumnezeu, El va face din fiecare un dumnezeu, unul asemenea lui Hristos.
♦Cu toate acestea, nu numai cei ce I-au strigat „osana!”, nici chiar ucenicii n-au putut să-L urmeze pe Hristos. Sigur că explicaţii putem da, motivând că era planul lui Dumnezeu. Nu, dragii mei. Într-un astfel de moment, şi apostolii, şi noi toţi, de multe ori, căutăm logica. Și nu avea nicio logică ceea ce se petrecea acolo. Nu mai putea înţelege nimeni. Aşa se întâmplă cu noi când ajungem la Hristos şi El ne spune că trebuie să iertăm, trebuie să trecem peste păcatele altora și să-i ajutăm. Pentru noi, aceasta nu are logică, nici sens, nici raţiune. Dar totuși este o raţiune, pentru că Cel care ne vorbeşte, adică Iisus Hristos, este Raţiunea divină. Atunci când asculţi de Dumnezeu prin Biserică, te conduci după o metaraţiune, care este dincolo de orice raţiune omenească.
♦Aşa încât, dacă vrei să-L urmezi pe Hristos până la capăt și să intri cu El în Săptămâna Mare, să ajungi în noaptea Învierii și să simţi Învierea, trebuie să nu te mai conduci după legile pământeşti și după raţiunile lumii acesteia, care sunt date tot de Dumnezeu, dar numai pentru lumea aceasta. Pe când în raţiunile divine există altă regulă: întâi împlineşti, apoi înţelegi. Nu este departe şi de ceea ce avem noi. Spre exemplu, omul nu a gustat răul decât atunci când l-a împlinit. O durere nu poţi să o înţelegi decât atunci când o ai. Cu atât mai puţin ar fi de cerut ca binele să-l înţelegem şi să-l gustăm înainte de a îl împlini.
♦La o astfel de întâlnire ne cheamă Hristos. Aşa cum spunea un părinte, întâlnirea este la cel mai înalt nivel, anume întâlnirea pe cruce. Şi, dacă pe parcursul anului suntem mai îngăduitori cu noi şi nu simţim că ne răstignim atunci când ne împărtăşim, măcar în această săptămână să ne răstignim faţă de patimi, să murim și să ne îngropăm faţă de păcat. Şi atunci cu siguranţă că-L vom simţi pe Hristos, Care S-a răstignit pentru noi, vom simți că ne împărtășim de El cu adevărat şi că înviem împreună cu El. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica Intrării Domnului în Ierusalim – 9 aprilie 2017