Dacă în Evanghelia duminicii trecute a fost prezentată minunea învierii fiului văduvei din Nain, de data aceasta Hristos aduce la viaţă un bărbat viu, dar care nu își trăia propria viață. El locuia printre morminte, în ţinutul Gherghesenilor, lângă o cetate aflată în partea de răsărit a Mării Galileii, înspre apus fiind Capernaum. Între Galileea şi Decapole se afla această mare zbuciumată. Galileea, una dintre cele mai frumoase zone din Ţara Sfântă, era şi ea numită „Galileea neamurilor”, deoarece în ea nu trăiau numai iudei. Dar dincolo de mare trăiau mai mulţi păgâni. Acel ținut se numea Decapole și, încă din timpul lui Alexandru Macedon, cei care l-au luat în stăpânire au început să-l depopuleze, alungându-i sau chiar ucigându-i pe localnici şi aducând oameni din restul imperiului, ca să își marcheze nu numai prezenţa, ci şi autoritatea. Decapole înseamnă „zece cetăţi”, acestea fiind socotite greceşti, deşi în ele nu trăiau doar vorbitori de limbă greacă, ci şi evrei, în primul rând, însă care nu mai ţineau legea. Acești evrei erau cu totul vânduți, păgânizați, ei nu se mai tăiau nici împrejur și se închinau la idoli. Peste ei veniseră romanii care se pare că își stabiliseră acolo o legiune, adică în jur de cinci mii de militari. După cum spun istoricii, acele mulţimi de porci crescute şi de evrei, şi de greci nu erau numai pentru folosul lor, ci şi pentru comerţul cu aceste garnizoane.
Era o lume străină, o zonă păgână, și totuși Hristos îi îndeamnă pe ucenici să pornească cu corabia într-acolo. Ştiţi că Hristos a săvârşit o minune şi pe marea care Îi era împotrivă. Ar fi interpretat poate şi ucenicii cum interpretăm noi: Păi da, era împotrivă, fiindcă nu voia ca Dumnezeu să meargă acolo. Hristos adoarme în corabie şi este trezit de ucenici: „Doamne, deşteaptă-Te, că pierim!” Parcă sunt cuvinte din psalmi. Hristos Se ridică, ceartă vântul şi marea, iar acestea se potolesc. Ajungând pe ţărmul celălalt, întâlnește un om. Nu ştiu dacă el se mai putea numi om, din moment ce nu avea casa lui, nu avea oameni cu care să comunice, nu avea stăpânire de sine. El nici măcar nu mai vorbea, ci diavolul grăia prin gura lui. Totuşi era om. Pentru Hristos, iată, a fost chiar o punte spre ceilalți, căci Domnul a venit aici cu un scop precis. Nu s-a dus ca în Capernaum, care era cetatea Lui de reședință, să Se odihnească, să-i întâlnească pe cei apropiați, să-Şi mai tragă sufletul. Mergând acolo, Hristos l-a avut în vedere chiar pe acest îndrăcit. Ce să facă cu el? Aţi văzut ce a făcut? L-a făcut apostol! Şi încă ce apostol! Nu unul care să umble după El, şi să Îl tot întrebe, şi să se tot frământe, să se împiedice, ci un apostol care să se întoarcă la casa sa şi să spună tuturor cât bine i-a făcut lui Dumnezeu. Aceasta este Evanghelia.
Hristos a întâlnit împotriviri peste tot, dar, de data aceasta, cei din ţinutul Gherghesenilor vin la El şi-L roagă frumos să plece din ţinutul lor. Deci nu din cetatea lor, că nici nu intrase în ea. Dacă mai întâlneşte vreun îndrăcit pe care să-l vindece şi le mai omoară câteva mii de porci? Oamenii aveau o logică. Oamenii gândeau sănătos. Da, aşa gândim şi noi, stăpâniţi de dracul. Sună urât. Nu avem libertate. Păi cum să spunem că suntem stăpâniţi de cel rău când ne protejăm averea?! Nu-i rău să-ţi protejezi averea, dar să-L alungi pe Dumnezeu pentru ca să ai avere este împotriva a tot ceea ce poate fi trainic. Adică pe Cel care ţi-a dat averea, Cel care te ţine, Care îţi dă nu numai aerul, ci şi puterea să respiri, Cel care nu numai că te stăpâneşte, ci îţi și slujeşte, stăpânind şi alungând diavolii, deci pe Cel care are comanda. Aţi văzut că în corabie El S-a ridicat, dar n-a trebuit să Se ducă la pupă să conducă corabia, căci de El a ascultat totul. Problema este că şi El ne ascultă și pleacă, dacă nu Îl vrem, așa cum a ascultat rugămintea celor din ținutul Gherghesenilor. Deci ori ascultăm noi de Dumnezeu, ori Dumnezeu ascultă de noi.
Aceasta este una dintre problemele noastre grave. Au venit la mine oameni cărora le-am spus: „De ce nu te-ai rugat, căci Dumnezeu te-ar fi ajutat?” Iar ei au răspuns: „Dar dacă Dumnezeu nu vrea ceea ce Îi cer şi face cum vrea El?” Păi să Îl rugăm să fie voia Lui. Cum poţi să ajungi la comuniune cu Dumnezeu dacă nu te împărtăşeşti de părerea Lui şi El nu Se împărtăşeşte de părerea ta? Aceasta înseamnă comuniune, comunicare, cuminecare chiar. Ajungi la comuniune când te împărtăşeşti de celălalt. Aceasta voia Hristos cu oamenii din ținutul Gherghesenilor: să comunice cu ei, nu să-i stăpânească. Hristos Domnul a venit la ei pentru că a promis că va propovădui Evanghelia la toate neamurile. Şi cu ucenicii de altfel făcea un exerciţiu. Pe ucenici nu i-a trimis singuri printre acești oameni, ci iată că a găsit pe unul dintre aceștia să fie ca un cap de pod pentru a-i transmite învățătura. Era chiar cel îndrăcit, care se săturase şi de draci, şi de stăpânirea romanilor. Există o interpretare a unui teolog, care mi se pare plauzibilă, după care omul acesta poate că a avut multe necazuri, poate a fost prigonit, romanii i-au luat averea, i-au luat familia, i-au batjocorit pe toţi. Fiind plin de ură, de dorinţa de răzbunare şi, neputându-i omorî pe romani, s-a omorât pe sine, lăsându-se stăpânit de atâta ură şi de atâţia draci, o legiune, cred că tot atâția câţi erau şi militarii. Un lucru însă este clar: omul era sătul şi de dracii din el.
Trebuie să recunoaştem, noi, ortodocşii botezaţi, că de multe ori ajungem la Dumnezeu doar în ultimă instanţă. După ce epuizăm toate soluţiile, ca şi fiul risipitor, ne venim în fire şi ne aducem aminte: „Măi, stai că mă ducea mama sau bunica la biserică când eram mic, mă învăţa şi rugăciuni. Oare mai ştiu? Hai să mă rog! Hai să mă duc la un preot!” Şi nu-i rău. Pentru că avem experienţa fiului risipitor: suntem primiţi de Biserică, iar prin aceasta de Dumnezeu, ca de un Tată Care nu ne mai ceartă, ci ne spune numai să lăsăm totul în grija Lui. „Lasă acum, lasă asta!”, spune şi Hristos adeseori.
Credinţa noastră în Dumnezeu, a celor care venim la biserică, nu este cu nimic mai valoroasă decât credinţa oricărui om, păgân fiind, dacă este curată, cinstită, sinceră şi dacă este adresată corect lui Hristos. Dacă cei din ţinutul Gherghesenilor, care erau păgânizaţi, L-au rugat frumos, iată că cei din Nazaret, Hristos fiind în sinagoga lor şi vorbindu-le, L-au scos afară din cetate şi au vrut să-L arunce în prăpastie de pe sprânceana muntelui. Da, se întâmpla aceasta în Nazaret, în casa Lui. Cei din Capernaum au vrut să-L ucidă cu pietre. Erau mai buni? Și încă erau credincioşi. Adică, veți întreba, nu este bine că suntem credincioşi? Ba da, este foarte bine, dar să fim credincioși adevărați și să nu mai judecăm pe nimeni. În primul rând, să ne gândim că nu ştim prin cine vorbeşte Dumnezeu. Poate chiar printr-un om necăjit vine El la noi. Lucrurile sunt foarte complexe. Nu mai ştim unde este bine şi unde este rău. În ţinutul Gherghesenilor nu era bine deloc. Rău era şi în Capernaum, rău era şi pe marea care se învolbura. Există însă un loc în care este întotdeauna bine: cu Hristos. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXIII-a după Rusalii – Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor (25 octombrie 2020)