♦În vremurile noastre se vorbeşte prea mult de suferinţă. Pe de o parte, lumea fuge tot mai mult de suferinţă; pe de altă parte, aceeaşi lume simte o suferinţă tot mai adâncă şi mai agresivă. Iar atunci când nu există suferinţă trupească, există o suferinţă sufletească. De ce o simţim mai adânc? Poate tocmai pentru că fugim de ea. Hristos, Dumnezeul nostru, a venit în lume pe calea chenozei, adică a deşertării de Sine, a golirii de slava Sa şi a suferinţei. Şi chenoza, şi suferinţa înseamnă cruce. Acelaşi lucru ne cere şi nouă: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine şi să-şi ia crucea”, îmbrăţişând suferinţa.
♦Toate aceste lucruri ce se petrec în lume au o anumită componentă corectă. Omul este făcut de Dumnezeu să fie fericit, să se bucure, să se împărtăşească nu numai de viaţa aceasta, ci şi de acel belşug de viaţă despre care vorbeşte Domnul în Evanghelia de la Ioan. De altfel, Hristos spune acolo clar că scopul Lui este să ne dea acel plus de viaţă. Dacă întrebi pe un om din occident ce înseamnă crucea, îţi spune, corect, că este plusul. Este partea cea bună pe care o caută omul contemporan. Rău este însă că o caută fugind de ea. Viaţa veşnică stă tocmai dincolo de viaţa aceasta. Viaţa veşnică poate fi gustată încă din viaţa aceasta, dar depăşind-o. Cum? Aşa cum ne învaţă Hristos. De altfel, în rai, Adam şi Eva aveau de îndeplinit aceeaşi poruncă: lepădarea de sine şi asumarea crucii, depăşind mâncarea celor lumeşti pentru a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi, aceasta se întâmplă în prima parte a Liturghiei, numită Liturghia cuvântului, la care toţi suntem chemaţi să participăm. Problema este gravă atunci când ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi nu ne jertfim, nu ne lepădăm de noi ca să-l primim. De aceea nici nu putem trece la următoarea parte a Liturghiei, Liturghia propriu-zisă sau a jertfei, cum mai este numită. Ambele părţi ale Liturghiei cer un urcuş duhovnicesc. Iată de ce noi continuăm să slujim Liturghia cuvântului: pentru că, de fiecare dată, trebuie s-o luăm de la început.
♦Urcuşul nostru duhovnicesc nu se rezumă numai la a ne înălţa cu gândul şi cu inima la cuvântul lui Dumnezeu, ci este acela pe care îl întâlnim în Noul Testament, pe Tabor ca arvună şi pe Golgota ca o chemare de a ne identifica cu Împăratul slavei, Care ni Se arată nouă răstignit pe Cruce. De altfel, aceasta este asceza credinţei şi a vieţii noastre. Asceza, aşa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, nu are un scop în sine sau pământesc, deşi are urmări benefice şi asupra trupului, şi asupra vieţii acesteia. Chiar dacă ascetul reuşeşte şi din punct de vedere trupesc să se elibereze, chiar dacă devine stăpân pe sine şi peste ceilalţi prin libertatea pe care o are faţă de materie, nu acesta este scopul lui. Vă aminteam zilele trecute unul dintre antifoanele de la utrenia duminicii: „Viaţa pustnicilor fericită este, a celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor”.
♦Noi, iubiţii mei, nu putem să avem astâmpăr şi linişte până nu intrăm în pământul făgăduinţei cel ceresc şi veşnic. Aceasta este marea noastră problemă pe care ar trebui s-o abordăm. Iată de ce este înălţată Sfânta Cruce şi de ce Dumnezeu ne-a pus în mijlocul bisericii Crucea cea dătătoare de viaţă veşnică. Sigur că viaţa de aici este inclusă, ea nu este exclusă. Este exclus doar ceea ce este trecător, stricăcios, şi ceea ce ne rătăceşte. Da, crucea te purifică şi te curăţeşte. Asceza te ajută să fii atât de suplu, încât să intri încă de aici prin poarta cea strâmtă despre care spune Hristos. Şi nu vorbesc de trup, că poţi să fii slăbănog, dar mai slab la minte şi să nu intri în Împărăţie. Este vorba de subţirimea minţii şi a inimii, care ştie să se strecoare şi să aleagă doar cele veşnice, de valoare. De aceea, din punct de vedere duhovnicesc, asceza este calea vieţii noastre.
♦Iată de ce în mânăstiri asceza este preocuparea principală, având ca ţintă nu performanţa pământească, nici cerul, ci aşteptarea. Un călugăr nu face altceva decât să-şi dezvolte în sufletul lui un gol mare, o sete şi o foame după Dumnezeu, un dor imens. Căci raiul e dorul lui. Acesta, de altfel, este raiul în care Îl aşteaptă pe Stăpân, pentru că mistica ţine mai mult de har. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae spune în mai multe rânduri că ele nu pot fi despărţite. Aşa cum ai nevoie de har şi ca să-ţi aduci aminte de Domnul, şi să-ţi vii în fire din rătăcirea cea mai ordinară, tot aşa ai nevoie de nevoinţă pe cele mai înalte piscuri ale revelaţiei dumnezeieşti. Aceasta este crucea. Vedeţi ceva urât în ea? Vedeţi ceva dezgustător? Nu, dar e greu! Însă cine a zis că este uşor? Dumnezeiescul nostru Învăţător spune răspicat: „În lume veţi avea necazuri”. Au necazuri şi cei care nu caută viaţa cu Hristos, dar noi nu suferim degeaba. Diferenţa este ca de la cer la pământ. Majoritatea celor care au trăit în temniţele comuniste au trebuit să supravieţuiască crezând că suferinţa lor nu este degeaba. Şi au ajuns toţi, nu numai intelectualii, ci şi oamenii simpli care s-au apropiat de Hristos, să înţeleagă că în acele temniţe a fost cea mai înaltă universitate. De ce? Pentru un singur motiv: au ştiut să folosească suferinţa.
♦Biserica ne pune înainte această cale la începutul anului pentru că este singura. Alta nu mai există în Biserică. V-am vorbit poate mai mult despre monahi, dar nu există altă cale nici pentru cei din lume. Pe aceeaşi cale pe care merge monahul, merge şi fiecare mirean care îşi caută propria mântuire, dar poate cu o anumită întârziere. În momentul în care apare un gol atât de mare în sufletul nostru, încât să încapă acolo chiar Dumnezeu, în acel moment omul se face atât de mic, încât devine pentru sine de neluat în seamă. Când nu-l bagă lumea în seamă, el se bucură. El rămâne cu dorul după Dumnezeu. Ca dovadă, de două mii de ani, toţi acei care L-au căutat sincer pe Dumnezeu s-au împărtăşit de prezenţa Duhului Sfânt şi de lumina cea necreată, de lucrarea lui Dumnezeu în ei şi, prin ei, în lume. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Înălţarea Sfintei Cruci – 14 septembrie 2019