Pilda datornicului nemilostiv a fost rostită de Domnul în casa lui Petru, după ce acesta, fiind mai îndrăzneţ, I-a pus o întrebare grea: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui?” Este greu să ne împăcăm chiar cu noi, cu atât mai mult cu alţii. De obicei, oamenii îşi revendică personalitatea pe care, pe bună dreptate, consideră că Dumnezeu le-a dat-o: Am şi eu personalitatea mea, am şi eu principiile mele la care ţin. Şi aceasta se întăreşte cu cât omul este mai virtuos: Păi, dacă eu îl respect pe aproapele meu, el de ce nu mă respectă? Dacă i-am făcut bine, el de ce îmi face rău? Cum să mă împac cu un astfel de om?
Sunt probleme pe care le avem cu toţii, dar pe care nu le ridicăm, poate pentru că nu avem îndrăzneala lui Petru. Şi nu îndrăznim nici măcar să ni le punem nouă: Ce mă fac cu oamenii aceştia? Dar ce mă fac cu sufletul meu? Cum mă duc la biserică? Hristos ne spune: „Împacă-te cu pârâşul tău câtă vreme eşti pe cale”, adică până mai ai timp. Este o primejdie de care Hristos vrea să ne ferească, și anume să nu stăm în duşmănie cu Dumnezeu. Evanghelia de astăzi însă pune altfel problema. Provocat de Petru, Hristos răspunde foarte ferm şi după aceea explică prin pilda datornicului nemilostiv: „Nu-ţi zic să ierţi de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte”.
Pilda vrea să ne aşeze pe noi, care trebuie să iertăm, în faţa Celui care s-a angajat să ne ierte. În primul rând, să ştim că Dumnezeu a investit foarte mult în noi. În al doilea rând, aş vrea să subliniez dintru început că este firesc ca pentru această investiţie El să ne tragă la socoteală. Veţi zice că doar nu noi am cerut atât. Şi numai să-ţi pierzi un ochi este atât. Da, trăiesc oameni fără ochi, fără mâini sau fără picioare şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu. Sunt unii care nu o fac, dar sunt şi alții care Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru viaţa lor, pentru că talanţii sau sutele de mii de tone de aur tot de la El sunt.
Dar de ce trebuie să dăm socoteală dacă nu am cerut să avem? Ca să înţelegem aceasta, trebuie să corelăm pilda de astăzi cu cea a talanţilor. Ucenicii o ştiau, aşa încât nu aveau cum să n-o pună în legătură cu aceasta. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul. Ce a făcut Stăpânul când le-a cerut socoteală? Celui care primise cinci şi îi înmulţise cu încă cinci i-a lăsat pe toţi, nu i-a luat înapoi. Celui care primise doi şi neguţătorise încă doi i-a lăsat pe toţi patru. Dar cel care primise un talant? Putem socoti că Hristos continuă pilda talanţilor cu pilda Evangheliei de astăzi. Veţi zice că la ultimul om a fost vorba de un talant, nu de zece mii. La Dumnezeu însă, un talant sau zece mii nu înseamnă nimic. Ceea ce trebuie să înţelegem noi însă este faptul că vom da socoteală. Şi vom da socoteală numai prin a participa sau nu la viaţa sau la economia cerească. Pentru că această economie universală sau fără sfârşit are nevoie de buni neguţători, de oameni care să înmulţească darurile. Cum poţi să faci aceasta? Iată cheia evangheliei de astăzi.
Omul a cerut iertare de la Domnul şi Stăpânul l-a iertat. Nu numai că l-a iertat, în sensul că l-a lăsat să câştige banii şi să-I aducă toată datoria înapoi, ci l-a iertat şi de datorie, lăsându-l liber. Însă el a întors spatele şi a plecat. Avea treabă. Aici cred că trebuie să observăm un lucru foarte primejdios. Câţi dintre noi mulţumim pentru masă? Sau ne-a devenit un reflex şi, chiar dacă spunem, ne gândim la altceva. Nu, înainte de a mulţumi, să ne gândim la Dumnezeu Care ni le-a dat şi la cei care s-au ostenit pentru noi. Să ne hrănim puţin şi sufletul atunci când ne hrănim trupul. Să vedem binele din lucrurile pe care le primim; să-L vedem pe Binefăcătorul, dacă se poate. Pentru că ce i-a lipsit omului care a fost iertat? Faptul că nu L-a văzut pe Dumnezeu şi că nu I-a văzut bunătatea Lui. Oare el n-ar fi trebuit să fie uimit? Aceasta înseamnă să simţi sufleteşte: să nu te grăbeşti şi să ai timp ca să mulţumeşti. Dreptatea lui Dumnezeu vine apoi ca o urmare firească. Veţi zice că l-a aruncat în temniţă. Dar unde să-l fi pus? Omul s-a exclus singur când a ieşit afară. Faptul că l-a aruncat în temniţă pe aproapele său a fost un rezultat al ieşirii lui afară. Chiar dacă a fost iertat, el nu a vrut să intre în simţirea bunătăţii lui Dumnezeu.
În concluzie, ce este de făcut, dacă noi nu putem ierta? Tocmai de aceea Dumnezeu îngăduie ca încă din viaţa aceasta omul să simtă iadul părăsirii şi al însingurării, şi să poată să plângă, dar nu în mod disperat, ca în iadul cel veşnic, ci să-şi plângă neputinţa, rugându-se lui Dumnezeu. Să strigăm către Domnul, căci El este izvorul bunătăţii şi al blândeţii, al iertării şi al răbdării. Omului care crede şi se roagă cu credinţă, Dumnezeu îi dăruieşte acest har. Este un dar special care îţi încălzeşte inima, îţi luminează mintea, care te face asemenea cu Dumnezeu. Să facem bine celor ce ne fac bine este un lucru firesc, dar iată că nici acel bine nu îl facem. Trebuie să fim recunoscători faţă de Dumnezeu Care ne face atâta bine. Zece mii de talanți, adică 490.770 de tone de aur, aceasta este valoarea omului. Dumnezeu ne face atâta bine şi noi nu numai că nu recunoaştem, dar nu-L vedem nici pe Dumnezeu, nici binele.
Dacă zilnic I-am mulţumi lui Dumnezeu și am fi recunoscători față de El, bunătatea Lui s-ar revărsa de la sine spre noi și am fi asemenea cu El. Dacă omul din Evanghelia de astăzi ar fi căzut cu faţa la pământ nu numai ca să fie iertat, ci și plin de admirație, spunând: „Doamne, Tu eşti bunătatea absolută; eu nu pot să înțeleg cu mintea mea o astfel de bunătate”, ar fi împrumutat şi el din bunătatea lui Dumnezeu, s-ar fi revărsat şi peste el căldura aceea a iubirii necondiţionate. Și în mod firesc n-ar fi ajuns niciodată să îi urască pe semenii săi. N-ar fi fost nevoie de porunca iubirii aproapelui, pentru că el n-ar fi știut ce este ura. Dacă eu nu renunţ la bunătatea lui Dumnezeu şi vreau să mă umplu de aceasta, atunci răul piere. Chiar dacă îl simt pe pielea mea, acel rău devine un bine pentru mine, pentru că Dumnezeu îl transformă. Diavolul a vrut să-L piardă pe Hristos, dar prin lucrarea lui a salvat tot neamul omenesc. Hristos Şi-a asumat Crucea, care nu era altceva decât revărsarea întregii uri, căci tot iadul s-a deşertat pentru a-L pedepsi pe Fiul lui Dumnezeu. Iadul socotea că, înghiţindu-L pe Fiul lui Dumnezeu, are cea mai mare achiziţie, însă în acel moment el a şi pierit, căci a trebuit să dea afară ceea ce înghiţise până atunci. Intră în logica lui Dumnezeu și ai încredere în El! Pentru că şi Dumnezeu are încredere în tine. Iată cât a investit în noi! Are încredere în noi, chiar dacă ştie că greşim. Însă noi singuri nu avem încredere în noi, astfel încât să încercăm acea îndrăzneală bună și sfântă. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XI-a după Rusalii – Pilda datornicului nemilostiv (1 septembrie 2019)