Minunea prezentată în Evanghelia de astăzi este una dintre puţinele minuni în care Hristos Se implică fără să i se ceară. Aşa a făcut la înmulţirea pâinilor sau la învierea lui Lazăr, care au fost tot din iniţiativa lui Hristos. El vine acum la Scăldătoarea Oilor, unde erau cinci porticuri sau pridvoare, în care mulţimile stăteau, aşteptând mila lui Dumnezeu. De altfel, Betezda înseamnă „casa milei”. Era o sărbătoare a iudeilor şi iată cum prăznuieşte Hristos, ce iniţiativă are Domnul în zi de sărbătoare. Nu uitaţi, iubiţii mei: Mergând sau venind de la biserică, este bine să trecem pe la o casă a milei, unde să ajungă milostivirea lui Dumnezeu prin fapta noastră bună. Slăbănogul din Evanghelie tocmai aceasta reclamă: că nu are om să-l ajute. Nu că nu vine îngerul, că legea nu este bună, că ar fi ceva probleme. Doar un singur lucru îl interesează: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. Hristos aproape că nu îl ascultă, trecând cu vederea acuza pe care o face omul. El îl vindecă prin poruncă: „Ridică-te!” În limba greacă este folosit cuvântul „anastasis”, pe care noi îl traducem prin „înviere”. Este o traducere frumoasă şi eu admir cum poporul român a găsit să folosească cuvântul „înviere”, adică „a veni la viaţă”. Însă sigur că, la Hristos, învierea însemna o ridicare din mormânt, căci El, Care a biruit moartea, nu revine la viaţa aceasta, ci trece prin moarte spre viaţa cea veşnică, pe care o avea din veci, născut fiind din Tatăl.
Ridicarea pe care Hristos o cere slăbănogului este ridicarea pe care ne-o cere tuturor. El porunceşte foarte clar. Dacă vrei să te tămăduieşti, ascultă-Mă! Eu îţi poruncesc, nu te vindec pentru că aşa că vrei tu, pentru că îmi place de tine şi vreau să-ţi fac un cadou. Noi am învăţat să trăim numai din cadouri. Nu, dragii mei, în Biserică nu există cadouri. Dumnezeu nu dă cadouri; El dă porunci. În poruncă se află totul. Ne-a poruncit să muncim, şi avem dacă muncim. Ne-a poruncit să-L ascultăm, şi ne îndumnezeim dacă Îl ascultăm. Hristos îi porunceşte slăbănogului să se ridice. Cum, eu?, ar spune câte un cerşetor de astăzi. Eu să mă ridic? Nu vezi că sunt bolnav? Tu trebuie să faci altceva, nu să îmi porunceşti. Acelaşi lucru îl întâlnim şi la minunea făcută de Apostolii Petru şi Ioan, când se duc tot în templu şi întâlnesc un orb. Petru îi spune clar: „Uită-te la noi!” Ce să vadă omul, care era orb? „Argint şi aur nu avem. Ceea ce putem să-ţi dăm este să vezi”. Şi omul începe să vadă. Uneori nu ne place să vedem, ci mai bine ne place să cerşim. De ce să deschidem ochii când putem să primim totul cu ochii închişi?
Slăbănogul se ridică, ascultă de Hristos, pentru că nu are ce face. Îşi ia patul şi pleacă spre templu. Însă, până să ajungă acolo, îl văd unii farisei şi îi spun că, fiind zi de sâmbătă, nu are voie să-şi ducă patul. Dar, ca să-şi scape pielea, el dă vina pe omul pe care l-a găsit. A aşteptat 38 de ani ca să întâlnească un om şi, după ce l-a aflat, dă vina pe el. Dacă nu ascultai de lege, erai omorât cu pietre. Deci îi era frică pentru viaţa lui şi a căutat să se ascundă în spatele omului pe care l-a întâlnit după 38 de ani şi care l-a vindecat.
În tradiţia Bisericii noastre se spune că acest slăbănog de la Vitezda va fi cel care Îi va trage o palmă lui Hristos atunci când va sta la judecată în faţa arhiereului. Era un om zelos, nu un indiferent religios, ci unul care ştia să folosească legea în favoarea lui. Acum ajunge în templu şi Îl întâlneşte iarăşi pe Hristos. Se pare că tot El îl abordează, spunându-i: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti!” Este bine că ai venit să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, însă nu mergi pe calea cea bună, de aceea ai grijă! Asumă-ţi viaţa, ca nu cumva să ţi se întâmple ceva mai rău! Însă acesta se duce repede şi Îl pârăşte. Aşa cum spune Evanghelistul Ioan în continuarea Evangheliei care s-a citit astăzi, pentru pâra acestui om, desigur şi pentru altele, iudeii Îl urau tot mai mult pe Hristos şi căutau să-L omoare.
Iată, dragii mei, cât de mult se poate suci mintea. În rai, şarpele a spus că Dumnezeu este de vină, pentru că nu vrea ca oamenii să fie ca El. Este o ideologie veche, dar înaintea tuturor filozofilor a fost diavolul care a început să-i manipuleze pe oameni. De aici putem să-l urmărim pe omul fundamentalist în evoluţia lui ideologică. Vedem că de la şarpe până la interpreţii Legii vechi şi până la ideologiile de astăzi, toată lumea poate fi vinovată, inclusiv Dumnezeu, numai eu, nu, pentru că sunt credincios. Problema este că şi Legea lui Dumnezeu o invocăm când este vorba de altcineva, aşa cum hoţii invocă legea dreptăţii atunci când sunt furaţi. Aici greşim, pentru că atât porunca în rai, cât şi Legea Vechiului Testament şi Cuvântul lui Dumnezeu în Noul Testament au o singură destinaţie. Fiecare, când citeşte Scriptura, trebuie să o citească pentru sine. Hristos spune literal: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” Iată cheia Evangheliei de astăzi, care, de altfel, deschide multe uşi. Aproape în fiecare zi, ea ne poate deschide sau, dimpotrivă, ne poate închide uşa spre cer dacă nu ţinem seama de ea. Numai având o relaţie personală cu Dumnezeu, în care mă judec pe mine, pot să păstrez o învăţătură religioasă fără să devină ideologie. Altfel, şi cea mai frumoasă sau mai ideală învăţătură devine o ideologie care duce la fundamentalism dacă o aplic altora.
În concluzie, primul lucru cu care aş vrea să rămânem este că omul care îl judecă pe celălalt nu face altceva decât să se osândească. Deci nicidecum nu există mântuire acolo. Iar al doilea lucru: chiar făcând binele, trebuie să-ţi asumi răul. Numai aşa vei fi în Legea lui Hristos. Ştim că în special religiile monoteiste au martiri. Dar există o diferenţă uriaşă între martirii evreilor sau ai musulmanilor şi cei creştini. În timp ce mureau, evreii martiri îi blestemau pe duşmanii lor, fiind plini de ură. Era chiar o cinste că aveau ocazia să-i blesteme pe duşmanii legii şi ai poporului lor. Musulmanii martiri, pe de altă parte, vor să moară în braţe cu duşmanii. Hristos nu numai că nu face niciun rău, ci Se roagă pentru ei, ba chiar vrea ca suferinţa Lui să fie spre binele duşmanilor. Aşa au făcut şi apostolii, iar creştinismul primar aşa s-a răspândit. Foarte mulţi dintre duşmanii creştinilor, până şi călăii lor, care nu aveau nicio şansă, s-au convertit, Pe când, în zilele noastre, aceştia n-ar mai avea nicio şansă, nici măcar în gândurile noastre cele mai frumoase, deşi noi suntem creştini.
Iată cum ar trebui noi să ne raportăm la Dumnezeu. El n-a dat legi pentru alţii, ci pentru mine. Singura jertfă bineplăcută lui Dumnezeu este jertfa de sine. Spunea psalmistul în Psalmul 50 că jertfa bineplăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă şi smerită pe care El n-o urgiseşte. Dar cea pe care o primeşte este jertfa totală, a minţii şi a inimii, a sufletului întreg şi a trupului întreg. Şi cum să ne jertfim? Punându-ne la dispoziţia Lui, aşa cum a făcut slăbănogul când Hristos i-a spus: „Ridică-te!” Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a IV-a după Paşti – Vindecarea slăbănogului (10 mai 2025)