♦Deja am petrecut prima săptămână din perioada Triodului, o săptămână foarte specială prin faptul că am avut dezlegare la toate, de parcă ne-am fi aflat în situaţia fiului celui mai mic, căruia i s-a dăruit totul. Oare Dumnezeu chiar vrea să ne încerce? Ne pune la îndemână totul şi noi să facem ce vrem? Da, căci aşa ar vrea Dumnezeu, ca noi să vrem ce trebuie. Şi cum să înţelegem aceasta? Evanghelia de astăzi ne prezintă „perla” Sfintei Scripturi, pilda fiului risipitor, în care Hristos sintetizează, pe cât de simplu, pe atât de profund, întreaga relaţie a omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei.
♦Pilda este simplă şi prin abordare, neavând nimic nelămurit sau de neînţeles. Însă problema cea mai grea pentru noi este aceea a finalului neaşteptat. După părerea mea, Hristos nu are un final la această pildă. Finalul trebuie să fim noi. Dacă suntem atenţi, obervăm că există totuşi un final, în acelaşi timp centrul de greutate al acestei pilde: viţelul care este sacrificat. Veţi zice că revin la tema jertfei. Da, aţi bănuit bine.
♦Dar astăzi nu vreau să vă vorbesc despre jertfa care în mod categoric este jertfa Fiului lui Dumnezeu, ci aş vrea să plecăm de data aceasta invers, nu de la rătăcirea fiului, ci de la tatăl. Pe Hristos Îl putem identifica în viţelul îngrăşat şi jertfit, dar pe Hristos Îl putem identifica şi în tatăl care îngraşă viţelul. Viţeii erau îngrăşaţi pentru un singur scop: să fie aduşi jertfă lui Dumnezeu. Pildei de astăzi i-aş spune şi „pilda tatălui jertfit”. Vedeţi, cel mai important cuvânt din pildă este „tată”. Cuvântul „tată” şi ideea despre tatăl său îl aduce pe fiul risipitor în fire. În care fire? În cea de la casa părintească, de dinainte de cădere. Cuvântul „tată” este cel care îl aşază pe fiul cel mai mic pe cale şi lipsa acestui cuvânt îl face pe fiul cel mai mare să-şi arate rătăcirea. De aceea, Hristos, îndemnat de apostoli să-i înveţe să se roage, le-a răspuns: „Voi aşa să ziceţi: Tatăl nostru…”.
♦De ce totuşi tatăl a împlinit numaidecât cererea fiului mai mic? Noi n-am fi făcut-o. Unde stă forţa tatălui, dacă el îi dă prilej fiului mai mic să prade averea? Dragii mei, chiar dacă Tatăl cel ceresc ştia că omul va păcătui, chiar dacă tatăl ştia că fiul va pleca de acasă, a fost suficient ca fiul să ceară: „dă-mi partea ce mi se cuvine” şi el i-a dat-o. Relaţia dintre tată şi fiu este aproape de nebănuit pentru cei care nu se comportă cu Tatăl cel ceresc sau cu tatăl care i-a născut ca şi cu un tată. Paradoxal este însă că tatăl întotdeauna se comportă ca un tată. Aici noi ne smintim, începând de la faptul că tatăl şi-a împărţit averea. Fiul mai mic însă, chiar dacă revendică ceva ce i se cuvine, nu cere moştenirea. Este un lucru la care eu nu m-am gândit, dar l-am găsit la unul dintre Părinţi. Dar tatăl îi dă moştenirea, căci altfel nu i se cuvenea nimic. Tatăl se poartă ca un tată, însă fiul repede uită, ba poate chiar îşi doreşte să plece cât mai departe. De aici, de altfel, începe rătăcirea: averea este bună, dar tata mă încurcă. Oare nu aşa a făcut şi Adam? Oare nu aşa facem şi noi? Venim şi ne rugăm lui Dumnezeu nu să ne îndrume, ci să ne ajute, adică hăţurile să fie la noi, iar El să fie calul care trage.
♦Fiul mai mic dorea de fapt să-şi conducă averea. Problema lui cea mare nu a fost numai destrăbălarea, ci faptul că averea se termina oricum. De ce? Pentru că nu stătea lângă Dumnezeu, Care este izvorul. Vedeţi, Dumnezeu ne-a dat de toate. Ne-a dat partea ce ni se cuvine, ne-a dat viaţă, sănătate, ne-a dat părinţi, fraţi, rude, prieteni, bunurile materiale din această lume. Toate ni le-a dat Dumnezeu ca moştenire a Lui, socotindu-ne fiii Lui. Şi ni le-a dat ca să le folosim, nu? Cum să le folosim? Cum vrem noi, nu? Gândeşte cineva altfel? Şi, ca să fiu sigur că le folosesc cum vreau eu, nu mă duc la biserică, ca să nu-mi schimbe cei de acolo mintea.
♦Aproape forţat de împrejurări, fiul se întoarce la casa părintească, la tatăl, ştiind cum se trăieşte acasă. Mi se pare că el nu a dus lucrurile până la capăt. Se afla aproape în aceeaşi situaţie ca şi fiul mai mare. E drept că tatăl nu-l lasă să ducă lucrurile până la capăt, pentru că era un capăt înfundat. Poezia pe care el şi-o formulase din timp, poate o şi repetase mult pe drum ca să nu uite din cauza emoţiei: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”, mai avea o a doua parte, pe care n-a mai reuşit s-o spună, pentru că nu l-a lăsat tatăl: „Primeşte-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Ce a zis fratele mai mare? „Ţi-am slujit.” Diferenţa între ei era că unul îl numeşte tată, iar celălalt nu-l mai numeşte aşa. Fiul mai mare nu îl numeşte frate pe cel mai mic, ci îi spune tatălui: „acest fiu al tău”. Ca şi când el însuşi nu era fiul lui, ci un argat, plătit ca să slujească, iar averea îi aparţinea pentru că muncise pentru ea.
♦Iată una din marile noastre probleme şi în relaţia cu Dumnezeu. Venim la biserică, da. Căci despre noi este vorba aici, nu despre cei care nu vin şi pe care îi aşteptăm să vină ca şi pe fiul risipitor. Noi venim la biserică şi avem o relaţie cu Dumnezeu aşa: eu Îţi dau, Tu îmi dai. Citiţi povestirea „Hagi Tudose” şi vedeţi cum a calculat el cât ulei să pună în candelă ca Dumnezeu să îi apere averea.
♦Singura cale de a înţelege Scriptura este de a-L înţelege pe Tatăl ca jertfă. Este drept că oamenii aceia s-au veselit pe jertfa Tatălui. Jertfa cere jertfă. Ţin la lucrul acesta mai mult decât la viaţa mea. În mintea mea, lucrul acesta nu că rămâne permanent, dar mă cutremură şi mă înfioară, încât mă tem să intru şi în sfântul altar. Dumnezeu S-a jertfit, jertfindu-Şi Moştenitorul, Care Îl urmează pe Tată ca un miel ce merge după păstorul care îl va mânca. Noi Îl mâncăm pe Dumnezeu. Dar oare nu putem să ne aducem şi noi ca jertfă? Veţi zice că trebuie să ne socotim fii. Se vorbeşte undeva de fiul cel cuminte, ascultător? Nu, dragii mei. Într-una din duminicile trecute s-a vorbit de cananeeanca ce s-a socotit pe sine câine. Ea a avut atitudinea corectă. La fel şi vameşul din pilda duminicii trecute a avut o atitudine corectă. Viţelul îngrăşat şi jertfit, iată atitudinea corectă.
♦Hristos ne-a învăţat să ne numim slugi: „Când veţi face toate câte v-am poruncit, să vă numiţi slugi, robi netrebnici”. Dar noi nu mai vrem să fim robi ai lui Dumnezeu şi devenim robi păcatului. Aduceţi-vă aminte de Iosif din Vechiul Testament, care L-a preînchipuit pe Domnul şi care a fost vândut rob de către fraţii săi. Oare nu aşa a fost Hristos, împărat şi rob? Pe acest Hristos ne pregătim noi să-L întâmpinăm la intrarea în Ierusalim. El a fost primit ca împărat în Duminica Floriilor şi a fost vândut şi răstignit apoi ca un sclav. Pentru ce? Pentru ca noi să mâncăm şi să ne veselim? Nu, ci pentru ca noi să murim şi să înviem. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – A fiului risipitor (16 februarie 2020)