Pilda din Evanghelia de astăzi este foarte complexă. Hristos o adresează evreilor, care viețuiau după o rânduială strictă. Orice localitate avea la ei o structură patriarhală. Nu doar că fiecare casă era condusă de un bărbat, dar toți din comunitate erau rude și se supuneau unui părinte, care la rândul său se supunea lui Dumnezeu. Însă a se supune lui Dumnezeu nu înseamnă a eluda legea atunci când nu-i convenea celui bătrân. Un astfel de om a fost tatăl tinerilor din Evanghelia de astăzi. Unui astfel de om i-a cerut fiul mai mic moștenirea și apoi a prădat-o. La evrei, lucrul acesta era un păcat foarte mare. Dacă-ți cheltuiai averea în familie, în localitatea ta, nu era nicio problemă. După lege, la fiecare 50 de ani se reseta totul din punct de vedere al moștenirii și îți venea moștenirea înapoi. Deci nu puteai să-ți bați joc de avere. O greșeală mai mare nu putea face fiul cel mai tânăr decât să o dea acolo de unde n-o mai putea recupera nici tatăl său, nici fratele său, nici comunitatea sa. Al doilea lucru tot atât de grav este că păgânii care l-au jecmănit cu voia lui au știut ce înseamnă porcii pentru evrei. Cum să-l fi putut umili mai mult decât punându-l între porci, ca să-i păzească? Nici măcar cu roșcovele pe care le mâncau porcii nu se putea sătura, fiindcă nu-i dădea nimeni. El a fost batjocorit deci atât din punct de vedere material, cât și spiritual.
Primul gând pe care aș vrea să vi-l împărtășesc este acela că el și-a venit în fire datorită foamei. Iată rostul postului. Am avut o săptămână fără post, ca și săptămâna fiului risipitor. Însă fiul risipitor a ajuns la un post fără voie și acela l-a adus în fire. Iată cât de important este postul. Așa că de mâine începem să postim, adică să flămânzim, ca să ne venim și noi în fire. După ce le-ai încercat pe toate, iată că totuși foamea te face să te mai gândești și către cer. După ce le-ai epuizat pe toate, tot ceea ce era în pământ și pe pământ, între oameni, începi o altă verticală.
Venind acasă, îl întâmpină tatăl, care îl vede de departe, fiindcă tot timpul se uita și îl aștepta. Veți zice: De ce nu era și mama acolo? Nu era vorba de tată și de mamă, ci de o relație mai înaltă. Pentru că lucrurile se schimbă imediat după ce vine. Toți primesc cărbuni aprinși pe capul lor, toți se aprind și ard. Un lucru esențial aș vrea iarăși să subliniez: Hristos ne învață să ne rugăm zicând „Tatăl nostru”. Cuvântul acesta este cheia Evangheliei de astăzi, care deschide nu pocăința lui, ci foamea aceea de porc, de fiară care ar fi mâncat orice, atunci când spune: „Tată, tată!” El își începe poezia: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău”. Atât. Începea prostia, îi vorbea stomacul, care nu-l mai lasă. În momentul în care fiul vrea să continue, tatăl îl oprește. Pentru ce? Pentru că fiul voia să îi ceară un lucru foarte simplu, și anume să îl facă și pe el liber, așa cum erau argații tocmiți cu ziua. El voia doar să aibă ce mânca, nu să fie fiu. Nu se spune explicit, dar lucrurile se pot înțelege destul de clar din faptul că gândul lui, cu care venise spre casă, nu a fost dus până la capăt.
Și dacă noi nu suntem fiii lui Dumnezeu, El oricum ne este Tată, pentru că El ne hrănește. Aici mintea se oprește. Nu mai înțelege nici fiul cel mai tânăr. Adică cum? Ce-i cu haina asta, ce-i cu inelul, ce-i cu sandalele?! A, chiar și un ospăț?! Dar eu n-am vrut atât. Așa gândea el și poate mulți dintre noi gândim așa. Tu nu poți să fii decât tată, dar uite că eu pot să nu îți fiu fiu. De aceea Hristos ne învață pe toți să zicem „Tatăl nostru”.
Mergând mai departe, vedem că fiul cel mai mic primește toate și ajunge acasă în altă postură decât cea la care se aștepta el. Dacă ar fi aflat comunitatea înainte de a veni tatăl la el, l-ar fi ucis cu pietre, pentru că i-a împuținat și ei averea și a făcut-o de minune. Iată de ce tatăl, în ciuda vârstei și a reputației sale, aleargă până la marginea localității ca să-l întâmpine pe copil. Nici n-are timp să-și ia haina, ci așa cum era aleargă și-l acoperă cu brațele sale. După aceea poruncește să se aducă haină, sandale și inel. Care haină? Haina sa. Nu mai putea nimeni să dea cu pietre dacă fiul era îmbrăcat cu haina lui. Cine lovea haina mai-marelui comunității era ucis pe loc cu pietre. Iar inelul însemna autoritatea.
Ce vrea Dumnezeu de la noi? Oare zicem și noi ca marele inchizitor: Ce, ai venit să ne încurci cu dragostea Ta prea multă, cu bunăvoința Ta, cu logica Ta? Nu vezi că ne-am prins mintea? Nu mai înțelegem nimic. E o mare problemă din momentul în care tatăl îl oprește pe fiul cel mai mic și se poartă cu el ca și cu celălalt, fără absolut nicio deosebire. Ba mai mult, deosebirea ar fi în faptul că el creează un eveniment atât de mare, încât devine liturgic. Fiul cel risipitor era motivul, dar banchetul a fost produs de jertfa vițelului îngrășat. Acolo, în acel vițel îngrășat, tatăl își pusese toată nădejdea că va aduce bucurie fiului său în momentul în care acesta va veni acasă. Vițelul pentru jertfă era îngrășat anume, de mic fiind verificat ca să nu aibă vreo meteahnă, și prima mâncare lui i-o dădeau. Vă închipuiți, un vițel care era pregătit să fie adus lui Dumnezeu, pe acesta Dumnezeu îl aduce omului. Dumnezeu îl pregătește. Pe Cine pregătește? Pe Fiul Său Îl pregătește ca să-L aducă jertfă pentru întoarcerea fiului risipitor. Noi credeam că era pocăința lui, când colo, lui îi chiorăiau mațele. Aceasta era pocăința lui. Deci nu pocăința, ci mărinimia tatălui. Nu-l trece între slugile plătite, ci îl duce în casă. Ca să-l facă rob, veți zice. Nu să-l facă rob, ci să-i dea șansa să se facă rob. Diferența dintre fiu și rob este că fiul este liber să slujească ca un rob, pe când robul are interesul lui de a nu fi dat afară sau de a nu fi vândut.
Iată, intrăm în a doua săptămână din perioada Triodului, o săptămână care se încheie cu Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, când Dumnezeu va despărți oile de capre. De data aceasta protagonistul nu mai este Hristos, simbolizat de vițelul cel îngrășat, ci noi, oi și capre. Dar, înainte de a face ceva, trebuie să fii. Vedeți, în ziua de astăzi lumea vrea să facă mult bine. Dumnezeu însă vrea să fii bun. Spre exemplu, întâlnești un om sărac, dar, dacă îl cerți și îi dai pomană, el s-a ales cu ceva ajutor material, pe când tu ai rămas rău. Dumnezeu vrea să fim buni, milostivi, chiar și când nu putem face binele. Să trecem peste faptele rele ale semenilor, să uităm sau să ne resemnăm că nu înțelegem și să așteptăm până o să înțelegem. Este taina în care Hristos ne cheamă să intrăm. Așa începe postul, abrupt, printr-o foame din aceasta omenească, printr-o pocăință nedusă până la capăt. Căci fiul risipitor doar a început-o și a fost suficient că i-a zis „tată”, însă nu știm dacă s-a concretizat, adică dacă el a rămas un fiu ascultător până la jertfă, cum este Fiul lui Dumnezeu. De altfel, în toată perioada Triodului ar trebui să urmărim relația dintre Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, și Tatăl Său cel ceresc, să încercăm să înțelegem această relație și să o trăim și noi. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXXIV-a după Rusalii – A fiului risipitor (28 februarie 2021)