♦Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci ne prezintă o Evanghelie care schimbă viziunea asupra vieţii nu numai pentru Sfinţii Apostoli, ci şi pentru toţi cei care vor crede în Iisus Hristos. Sfântul Evanghelist Marcu ne înfăţişează astfel o atitudine categorică a Fiului lui Dumnezeu, luată faţă de Apostoli. Mai întâi, în capitolul 8, Hristos face prima vestire a Patimilor Sale, explicând lămurit că Fiul Omului va fi dat în mâna oamenilor păcătoşi, care Îl vor osândi la moarte şi Îl vor răstigni, dar a treia zi El va învia. Sfântul Apostol Petru Îl ia pe Hristos de-o parte şi Îi spune: „Vezi să nu Ţi se-ntâmple Ţie una ca aceasta!”, adică fereşte-Te, ai grijă. Hristos pronunţă atunci cuvinte pe care nu le-am fi aşteptat poate niciodată să fie adresate de El unui ucenic: „Mergi înapoia Mea, satano, că sminteală Îmi eşti!” Apoi, pentru ca ucenicii să nu se clatine şi mai mult, Domnul face această declaraţie: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”.
♦Iubiţii mei, ce înseamnă a ne lua crucea? Aş vrea să subliniez prezenţa unui verb pe care Hristos ţine să-l puncteze foarte clar. De altfel, orice cuvânt al lui Hristos este aşezat cu precizie. Vorbind despre crucea noastră, El ne spune clar că trebuie să o luăm, nu să o primim. Crucea nu se dă, ea este a omului. El poate să o ia sau să o refuze. E drept că, şi dacă o refuză, el tot o poartă, dar cu mai multă suferinţă. Asumarea crucii de către noi nu este altceva decât sensul vieţii noastre. Este ca şi când te afli pe o cale şi nu ştii încotro mergi. Hristos vine să ne arate direcţia pe care trebuie să mergem şi ne exemplifică prin viaţa Sa, care este asumată de El. Având fire dumnezeiască, Hristos Îşi asumă firea noastră, deșertându-Se de slava Sa. Însă nouă, Domnul ne cere să ne lepădăm de noi înşine.
♦Iată primul lucru prin care lumea se opune lui Hristos. Nu lumea dinafară, ci lumea din noi, omul lumesc dinlăuntrul nostru, care vrea să se afirme, să aibă personalitate, să se impună şi să fie cunoscut. Hristos, dimpotrivă, ne arată care este calea vieţii noastre: lepădarea de noi înşine. Crucea pe care ne-o asumăm nu este altceva decât viaţa noastră, aşa cum o avem de la Dumnezeu, dar cum ne-o creăm şi noi. Dumnezeu ne-a rânduit-o frumos, într-un urcuş duhovnicesc în care, de mână cu Dumnezeu şi colaborând cu toată creaţia, să parcurgem drumul spre desăvârşirea noastră şi implicit spre cea a întregii lumi. Dacă paşii pe care Dumnezeu ne cheamă să-i facem au devenit greoi, ni se datorează numai nouă. Crucea ne devine povară, ni se face grea şi chiar imposibilă, în primul rând pentru că direcţia este greşită. Prea repede ne obişnuim să ne împăcăm cu viaţa trecătoare. Paradoxal, oamenii care vor să dobândească lumea aceasta trecătoare o fac având dorul veşniciei.
♦De aceea, în Evanghelia de astăzi, Hristos este obligat să schimbe sensul de mers al Apostolilor, care Îl vedeau şi ei ca pe un împărat al lumii acesteia, ca pe un salvator al poporului ales, urmând ca prin poporul ales să salveze întreaga lume. Hristos caută să-i lămurească pe ucenici că, şi dacă e aproape de neînţeles, şi dacă este incomodă calea, tot pe ea mergem. Toţi suferim de aceeaşi boală, toţi purtăm aceeaşi cruce. Numai că, şi dacă mergem pe aceeaşi cale, direcţia poate să nu ne ducă nicăieri, ba mai mult, să ne ducă spre chinuri, spre un iad care poate începe chiar de aici. Problema care se pune pentru fiecare dintre noi este cum înţelegem noi Evanghelia. Iată de ce aflăm semnul crucii pe Evanghelie: pentru că sensul ei este crucea. Crucea de pe Sfânta Scriptură ne arată direcţia. Şi care este aceasta? Asumarea crucii. Lepădarea de sine şi purtarea crucii nu înseamnă altceva decât viaţa ascetică, dar şi cea mistică, adică cunoaşterea lui Dumnezeu prin trăire.
♦A trăi cuvântul Evangheliei înseamnă a-L trăi pe Hristos, aşa cum spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, din care s-a citit astăzi. Această cunoaştere a lui Dumnezeu prin asceză nu înseamnă să urăşti lumea, ci s-o priveşti cu ochii lui Hristos, văzând în lume crucea ta. Acum, în acest moment, voi toţi sunteţi crucea mea. Nu este uşor, dar mi-o asum şi, cu cât mi-o asum, îmi este mai dragă. Îmi deveniţi şi voi dragi nu pentru că sunteţi minunaţi, ci pentru că sunteţi crucea mea. Aşa cum spunea Apostolul Pavel: „Între mine şi voi este Hristos răstignit”.
♦Noi Îl iubim pe Dumnezeu şi ne iubim unii pe alţii pentru că mai înainte El ne-a iubit. De la El învăţăm să iubim prin cruce, asumându-ne viaţa aceasta de acum. Părintele Emilianos de la Sfântul Munte spunea că orice monah, atunci când merge în mânăstire, nu caută altceva decât lumina Taborului. Starea Sfinţilor Apostoli de pe Tabor este dorul oricărui monah. Dar Hristos îi coboară de pe Tabor şi îi duce pe Golgota, tot un munte şi tot al luminii, însă o lumină care vine dintr-o făclie aprinsă a vieţii noastre. Domnul a spus: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât de mult aş vrea să fie acum aprins”. Pe Cruce, Hristos este o făclie aprinsă care arde de dor şi de dragoste pentru noi. Dacă vei privi aşa lumea, o s-o vezi frumoasă, deoarece pentru tine lumea este crucea care te duce la Hristos şi nu mai contează nimic, nici că eşti sărac sau bogat.
♦Iată, dragii mei, cum putem merge pe acelaşi drum, dar să ducem o viaţă chinuită pentru că nu este asumată sau o viaţă plină de sens dacă ne-o asumăm. Este drept că avem de luptat mereu cu ceva, şi anume cu lumea din noi. Am stat în vârful muntelui şi am dus tot Clujul cu mine. De aceea a trebuit să mă lupt cu lumea aceasta din mine, nu cu cea din Cluj. Oriunde am fi, purtăm lumea din noi şi cu aceea trebuie să luptăm. În viaţa noastră duhovnicească să avem grijă să nu ne luptăm cu lumea dinafara noastră, ca nu cumva să ne luptăm împotriva lui Hristos. Să nu încercăm să ne uşurăm crucea, încercând să cucerim lumea, ca nu cumva să ne lepădăm de Domnul. Căci, aşa cum spune o cântare de la înmormântare, când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim. Lepădarea de noi înşine şi asumarea crucii nu înseamnă altceva decât a urma lui Hristos, a intra în Împărăţia Lui şi a începe deja viaţa veşnică. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci – 15 septembrie 2019