În Evanghelia Duminicii trecute, Hristos a săturat cinci mii de bărbaţi cu familiile lor, cam douăzeci-treizeci de mii de oameni în total. A fost un efort mare, chiar şi pentru cei doisprezece ucenici, să hrănească atâția oameni. S-a făcut apoi târziu şi oamenii se agitau. Oare erau prea hrăniţi? Nu, ci, mai mult decât a mulțumi, ei simțeau nevoia de a aclama și de a-i ridica în slăvi pe cei care i-au hrănit. Hristos, ținând seama atât de nevoile oamenilor, cât şi de tendinţa lor, de faptul că apostolii s-au lăsat cuceriţi de aclamaţiile mulţimii, îi grăbeşte pe ucenici să urce în corabie, iar El urcă pe munte ca să Se roage în singurătate. Hristos nu ceartă mulţimea pentru laudele ei. Nu mult după aceea, intrând în Ierusalim, mulţimile Îl vor întâmpina cu osanale. De data aceasta va fi după inima ucenicilor. Totuși, Hristos va primi mustrări: De ce îi laşi să strige chiar în Ierusalim? Nu ți se pare că este periculos? Hristos lasă acum mulţimea să fie recunoscătoare, așa cum va face și la intrarea în Ierusalim, iar El se suie în munte pentru a Se ruga singur.
Evanghelia de astăzi ne prezintă momentul în care ucenicii se aflau în mijlocul Mării Galileii, care nu este foarte mare, ci un lac, având cam 25 de kilometri lungime şi 12 kilometri lăţime. Este între munţi și lângă un oraş foarte important, o zonă care seamănă cu Ardealul şi care era foarte îndrăgită de Hristos. Aici este sediul principal unde Hristos Se întoarce din toate călătoriile Sale. Era la a patra strajă din noapte, deci pe la ora 4, ucenicii fiind prinși în mijlocul furtunii, când Hristos a venit la ei, umblând pe apă. Vreau să aveţi o imagine cât mai fidelă: furtuna pe Marea Galileii era un fenomen des întâlnit, iar cei din corabie erau majoritatea pescari. De ce se temeau? Socotesc că emoţiile lor erau de altă natură. Cu câteva ore înainte se vedeau deja miniştri, oameni de stat, care pot să hrănească zeci de mii de persoane în câteva ceasuri, oameni prin care putea fi cucerită întreaga lume. Şi, dintr-o dată, se tem că iar trebuie să lucreze ca nişte pescari ce se luptă cu valurile.
Și iată cum paradoxul intervine degrabă când Hristos este observat de ucenici mergând pe mare, când se întâlneşte ziua cu noaptea şi când se confruntă cele două sentimente ale ucenicilor, care se întreabă: Suntem doar nişte pescari care ne luptăm cu valurile vieţii acesteia sau suntem ucenicii unui Împărat, şi nu ai oricărui Împărat, ci ai Împăratului lumii? Hristos li se adresează atunci, spunându-le: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeţi!” Sunt cuvinte întâlnite în definiţia pe care Însuşi Dumnezeu Şi-o dă în Sfânta Scriptură, acesta fiind numele lui Dumnezeu pe care i-l descoperă lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”.
Iubiţii mei, cred că între cele două lumi ne vedem şi noi, cei care venim la biserică. Sunt nenumărate situaţii în care doar atingem gândul la Împărăţia lui Dumnezeu şi toată viaţa noastră cunoaște o altă dimensiune, dar într-o clipă ne atinge o boală, un virus, o năpastă din lumea aceasta, şi uităm de Dumnezeu, ne vedem ai nimănui sau ca pe cei mai de plâns muritori, ca pe cele mai slabe vieţuitoare din această lume. Însă, dacă ne considerăm fii ai lui Dumnezeu, aşa cum ne spune Hristos, pierdem cu siguranţă când ne vedem doar nişte muritori. Tocmai în aceasta stă taina vieţii noastre, aici, pe Marea aceasta a Galileii, aşa cum spune cântarea de la înmormântare: „Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând, strig către Tine: Scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive!” Această cântare descrie cele două stări ale apostolilor, dar şi ale noastre de fiecare zi. De câte ori ne aşezăm în genunchi şi reuşim să stăm aşa cum se cuvine, foarte repede putem ajunge să ne vedem deasupra tuturor problemelor, mai mari, mai înalţi, mai puternici decât toate ispitele vieţii acesteia. Şi tot aşa, de câte ori ne ia lumea aceasta și suntem răpiți de grijile vieţii, ne vedem mai de plâns decât oricine pe pământ.
Oare trebuie să alterneze toate acestea? Ele se schimbă de la sine, iar noi nu avem ce face decât să Îl căutăm pe Hristos. În problemele vieţii, în datoriile noastre din lume să nu uităm de Dumnezeu. Pentru că avem şi această experienţă: de câte ori am fost îngenunchiaţi de lume, neștiind să îngenunchem singuri, și L-am descoperit acolo pe Dumnezeu, El ne-a ridicat. De aceea strigăm: „Scoate din stricăciune viaţa mea!”, adică din stricăciunea gândurilor mele, a pornirilor mele, a poftelor mele şi, sigur, din stricăciunea acestei vieţi. Cum poate să ne scoată Dumnezeu din stricăciune? Luându-ne de pe malul slavei celei lumeşti şi aruncându-ne în mijlocul mării? Din păcate, este şi aceasta o soluţie. Dumnezeu însă nu vrea să fie aşa, pentru că mai există o soluţie: a urca pe munte și a atribui Celui ce este toate cele ce sunt pe pământ. Aceasta este însă cea mai grea soluţie. Iată de ce nu i-a luat pe ucenici cu Sine în munte: pentru că ei nu învăţaseră să se facă nevăzuţi, așa cum S-a făcut El. Veţi zice: Păi cum, doar noi încercăm să-i învăţăm pe copiii noştri să fie cât mai vizibili? Începând cu îmbrăcămintea, prin atitudine, prin cuvinte, vrem să fim băgați în seamă. Și dacă nu reuşim să fim vizibili prin lucruri frumoase, vom fi prin cele urâte. Important este să fim vizibili.
Ucenicii, atunci când au strâns cele douăsprezece coşuri, au mai strâns ceva: aprecierile oamenilor. Ei nu s-au hrănit cu pâine, s-au hrănit cu laude. Hristos însă i-a învăţat şi pe ucenici, iar prin ei și pe noi, că singura cale este să flămânzim şi să însetăm în continuare după El. Dacă vrem un cuvânt de mângâiere când ne simțim istoviți sau dacă am făcut bine, trebuie să căutăm altă hrană. Dacă te-ai dus în casa unui om sărac şi i-ai dus o bucată de pâine, încearcă să nu zăboveşti acolo, ca să nu te umpli de laude şi de slava cea pământească, ci du-te în cămara ta, deschide Sfânta Scriptură şi hrăneşte-te cu cuvântul lui Dumnezeu. Nu uita Cine ţi-a dat ţie pâinea, Cine ţi-a dat puterea să faci binele, chiar şi gândul de a-l face, căci El este Împăratul. Dar până şi Hristos Se întoarce spre Tatăl, iar cea mai mare slavă pe care Hristos o va da Tatălui va fi printr-o ascultare absolută, printr-un sacrificiu suprem: Jertfa de pe Golgota.
Iată cum lucrurile trebuie luate şi administrate în mod firesc. Încât nu e de mirare că cei ce vor să conducă poporul trebuie, în primul rând, să-i dea hrană. Aşa ca păstorul cel bun care îşi duce turmele spre păşuni roditoare. În al doilea rând, să o scape de primejdii. Hristos urcă în corabie şi furtuna se linişteşte. Sunt lucruri fireşti. Dar, pentru ca poporul să te aclame şi să te urmeze, este nefiresc să exploatezi toate acestea. Iată de ce Hristos i-a silit pe ucenici să intre în corabie, să plutească pe valurile mării: ca să-i scape de o astfel de primejdie. Iată lecţia pe care ar trebui să o înveţe cei ce vor să conducă. Veţi zice că am greșit destinatarii. Iubiţii mei, fiecare dintre noi conduce o obşte, o familie sau cel puțin propria corabie, adică sufletul său. Poți să fii stareț sau episcop, poți să fii conducătorul lumii, dar singurul pe care ai obligația să-l duci la bun liman ești tu. Și vom putea ajunge acolo cu o singură condiţie: ca Hristos să fie la cârma vieţii noastre. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a IX-a după Rusalii – Umblarea pe mare și potolirea furtunii (8 august 2020)