♦Iată-ne la începutul Postului Mare, perioadă foarte importantă a ciclului duhovnicesc care cuprinde întregul an bisericesc, dar şi întreaga noastră viaţă. Cu fiecare ciclu, viaţa noastră nu numai că se îndreaptă spre o ţintă duhovnicească, ci capătă sens tot mai profund şi o valoare tot mai mare. Cu cât trupul devine mai firav, cu atât viaţa sufletească devine mai bogată. De aceea, Postul Mare fiind cea mai intensă perioadă a anului bisericesc în ce priveşte lucrarea noastră de mântuire şi apropierea de Dumnezeu, atenţia noastră trebuie să fie îndreptată în primul rând, sigur, spre post, dar nu numai, ci şi spre rugăciunile pe care Biserica ni le propune, spre tot ceea ce înseamnă viaţă duhovnicească, spre spovedanii mai dese, spre prezenţa noastră la sfintele slujbe şi spre primirea mai adevărată a Sfintelor Taine.
♦Cele şase săptămâni de post sunt o lucrare ce are rezonanţe şi se reflectă în întregul an. În săptămânile acestea învăţăm cum să postim mai adevărat şi cum să ne rugăm mai adevărat. În săptămânile acestea începem să fim şi noi mai adevăraţi, având o prezenţă mai vie în biserică. Folosesc cuvântul „mai adevărat”, care îmi este foarte drag şi de aceea îmi place să pun accentul pe el atunci când rostesc rugăciunea de la finalul Sfintei Liturghii: „Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine mai adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale”. N-o să ne putem împărtăşi mai adevărat atunci, dacă nu ne silim de acum, astfel încât cu fiecare Liturghie, cu fiecare împărtăşire, cu fiecare post, cu fiecare Săptămână Mare şi cu fiecare slujbă a Învierii să fim prezenţi aici, mai adevărat. Este drept însă că în această perioadă simţim mai repede desprinderea noastră de cele pământeşti şi mai puţin alipirea noastră de Domnul. Este un dezastru când te goleşti de cele materiale, dar nu te umpli de Dumnezeu. Aceasta se întâmplă, de obicei, din neglijenţă, uneori şi din nepăsare, dar, în general, deoarece nu suntem suficient de atenţi.
♦Prezenţa lui Dumnezeu este atât de reală, încât El n-are nevoie să Se prezinte, iar, pe de altă parte, este atât de delicată, încât poţi să-L treci cu vederea. De ce a lăsat Dumnezeu aceasta? Pentru că într-o relaţie este nevoie de libertate totală. Noi n-o putem avea şi n-o putem nici oferi, dacă n-o avem. Dumnezeu este singurul Care poate oferi o libertate absolută. Şi în virtutea acestei libertăţi absolute, Îi simţim mai mult absenţa. Şi aşa de mult o simţim, încât noi, care suntem credincioşi şi avem pretenţie că suntem şi practicanţi, începem să ne clătinăm când ne spune cineva că nu este Dumnezeu, pentru că nu avem experienţa de a fi cu El. Astfel că trebuie să avem foarte mare grijă ce facem cu această libertate. Chiar şi Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: „Lucraţi cu frică şi cu cutremur mântuirea voastră!” Adică în viaţa voastră de aici, dacă vreţi să o trăiţi spre mântuire, fiţi atenţi la sufletele voastre, la ce gândiţi, ce vorbiţi, ce simţiţi, ce faceţi. Unii dintre noi poate chiar vrem să facem lucrul acesta, dar, pentru că tot cădem, intervine ispita deznădejdii şi a oboselii de a ne tot lupta. Dragii mei, nu noi plătim. Nu este pentru că obosim să ne ridicăm, ci pentru că nu vedem ridicarea, adică diferenţa dintre a fi în genunchi sau căzuţi cu totul şi a fi în picioare. Până şi un copil are suficientă minte ca să-şi dorească să se ridice de câte ori cade şi să ţipe ca să fie ajutat. Şi la noi funcţionează lucrul acesta, nu doar trupeşte, ci şi sufleteşte. Dumnezeu ne-a creat cu acest dor de a sta în picioare şi de a fi liberi.
♦Viaţa duhovnicească înseamnă, de altfel, o luptă cu sine, astfel încât să fiu eu adevărat în prezenţa lui Dumnezeu. El este singurul Care are existenţă prin Sine, de aceea El nu poate fi nici atins de negaţia mea, nici vădit, decât cât vrea El să Se vădească. Şi El Se vădeşte celor curaţi: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Când viaţa ta este curată, atunci El poate să vină în viaţa ta. Şi cum Se arată? Nu ca şi cum te-ai uita la televizor sau pe internet, nici măcar aşa cum ți se arată cei dragi ai tăi, faţă către faţă, ci mai profund, El Se arată în tine. Simţi că devii altul, că tu devii El, simţi că viaţa ta numai lângă El are sens şi că numai lângă El este adevărată, aşa cum El este adevărat, şi mai simţi că numai de la El ai adevăr în viaţă.
♦Iată care este sensul postului. Nu acela de a nu mânca sau a spune „nu” la multe. „A nu face”, „a nu avea”, „a nu dori”, „a nu gândi”, „a nu vorbi” – toate înseamnă înfrânarea dinainte de a te împărtăşi de Hristos, pe care trebuie s-o socoteşti ca pe actul de a-I face loc lui Dumnezeu. Închizi porţile spre păcat, ca să le deschizi spre Dumnezeu. Aşa postul devine foarte uşor. Amintiţi-vă de pilda iconomului înţelept, mai ales că acum suntem toţi specialişti în comerţ. Mai mult chiar, unii socotesc că a face cumpărături este ca un tratament psihologic. Toată lumea ştie cum să cumpere, să caute, să schimbe, să aleagă preţuri şi calitate. Hristos vorbeşte de omul care a găsit o comoară în ţarină, a vândut tot şi a cumpărat ţarina aceea, făcând un negoţ bun. Dumnezeu nu-ţi cere să renunţi degeaba la ceva, ci să faci un negoţ bun. Dacă în sufletul tău te lupţi să scapi de o poftă, este doar pentru că Îl doreşti pe El, nu? Altfel n-ai de ce s-o faci şi nu numai că îţi este foarte greu, dar şi fără sens. Omul duhovnicesc simte că lupta cu sine este uşoară, în primul rând pentru că sinele este singurul pe care îl poate stăpâni, apoi pentru că nu se luptă în zadar, ci ca să scape de o poftă, o dorinţă, o patimă, un gând rău sau chiar numai nefolositor, ştiind ce să pună în locul lor.
♦Evanghelia ce s-a citit astăzi tocmai la acest lucru se referă, adică la eliberarea noastră. Cum poţi tu, având ceva împotriva aproapelui tău, să socoteşti că încape Dumnezeu acolo? Nu, ci trebuie să scoţi din sufletul tău totul, pentru că, dacă nu vei ierta, nu ţi se va ierta. Cuvintele sunt atât de simple: trebuie să îl ierţi pe celălalt şi Dumnezeu te iartă pe tine. Trebuie să-ţi scoţi din suflet răul faţă de semenul tău şi atunci Dumnezeu va veni El în sufletul tău. Am ţinut să vă subliniez lucrul acesta, pentru că, iată, începând de mâine putem să facem zilnic acest exerciţiu. În primele trei zile ale postului, după Sfinţii Părinţi, era ajunare, iar ei mâncau doar a treia zi, seara. Nu vă propun aceasta, pentru că nu sunteţi în stare. Dacă cineva cere, o să văd dacă pot să dau dezlegare pentru aşa ceva. Însă în fiecare zi putem să mâncăm puţin mai târziu, dacă nu reuşim să ţinem până seara, măcar până la amiază sau până la zece, şi cât mai simplu, cel puţin în aceste trei zile. Medicii spun că prima parte a unui tratament trebuie să fie de şoc, pentru ca puterea bolii să fie dezechilbrată şi ruptă cu totul. Aşa şi noi suntem chemaţi ca în aceste trei zile să slăbim încorsetările patimilor, ale păcatelor şi ale dorinţelor noastre prin post şi prin prezenţa la sfintele slujbe, înaintea lui Dumnezeu. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica Izgonirii lui Adam din rai – A lăsatului sec de brânză (18 februarie 2018)