♦Dacă în primele trei duminici ale Învierii noi Îl cinstim pe Hristos cel înviat, Care prin Învierea Sa a arătat tuturor că este Domn şi Dumnezeu, biruind păcatul, iadul şi moartea, în următoarele duminici Îl cinstim pe Hristos ca Dumnezeu în facerile Sale de minuni. Am zice că ne întoarcem la Hristos cel dinainte de Înviere. Chiar apostolii, femeile mironosiţe şi toţi ucenicii Domnului, după Înviere văd cu alţi ochi minunile pe care Hristos le-a săvârşit şi înţeleg că acestea au alt rost.
♦În primul rând aş vrea să subliniez faptul că minunile pe care Dumnezeu le săvârşeşte sunt un firesc al Lui. Nu este nimic excepţional pentru Dumnezeu în a face minuni. Veţi zice: Pentru noi de ce este excepţional? Pentru că ele depăşesc viaţa noastră. De aceea şi sunt numite minuni, pentru că depăşesc cadrul în care Dumnezeu ne-a aşezat ca să ne petrecem viaţa pe pământ. Prin minunile pe care Dumnezeu le săvârşeşte în viaţa noastră, El nu face altceva decât să ne ridice şi pe noi la alt nivel al vieţuirii noastre, la un nivel duhovnicesc, astfel încât din oameni trupeşti să devenim duhovniceşti, din oameni pământeşti să devenim cereşti. Spre exemplu, acesta este motivul pentru care noi, călugării, căutăm să trăim în mânăstire. Ceea ce căutăm noi nu este firesc, dar nu este nici nefiresc, nu este împotriva firii, ci este deasupra ei. Ziceam că noi „căutăm”, pentru că un călugăr caută, Dumnezeu fiind Cel care Se descoperă. Dumnezeu este Cel care îi ajută unui călugăr să ajungă duhovnicesc sau ceresc.
♦Chiar dacă pentru un călugăr viaţa trebuie să fie minunată, adică să fie compusă numai din minuni, lucrurile acestea nu trebuie să fie străine nici pentru credincioşii care sunt în lume, pentru că nu există două feluri de mântuire. În cer sunt multe locuri, dar este numai un cer. Şi unora, şi altora, Dumnezeu li Se descoperă ca ei să vadă minunile care se petrec zilnic cu fiecare. Minunile se petrec, problema este ca noi să le vedem, şi pentru aceasta avem nevoie de lumină. De aceea, Hristos este Lumina lumii. De aceea, lumina Învierii şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt ne luminează ca să vedem minunile ce se petrec tot timpul cu noi.
♦Iată de ce Biserica, în aceste patru duminici, ne vorbeşte despre minuni prin care Dumnezeu Se revelează. Este drept că minunile au fost făcute înainte de Înviere, dar, după Înviere, ucenicii Mântuitorului au văzut că sunt cu adevărat minuni. Mai mult, întreaga lor viaţă a devenit minunată. Pentru că lumina lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt, este cea care ne descoperă minunile, iar acestea ne întăresc în credinţă. Spun că ni le descoperă, deoarece o mare parte din minuni se petrec înaintea noastră. Viaţa noastră de fiecare zi este compusă din minuni. Să amintim de soare, de lună, de stele sau de meteoriţi? Spre exemplu, de ce meteoriţii ocolesc pământul şi nu cad pe pământ? Sau, dacă mai pică câte unul, este ca să îi cutremure pe oameni. Deci, dragii mei, trebuie să avem ochi pentru aceasta. Vreau însă să subliniez că nu este suficient ca să se petreacă minuni cu noi şi să trăim din minunile lui Dumnezeu ca să ne mântuim. Noi trebuie să ne apropiem de lumina cea izvorâtă din mormântul lui Hristos, care este lumina necreată a Duhului Sfânt, lumina pe care Dumnezeu a adus-o înainte de a crea ceva pe pământ. Este şansa noastră de îndumnezeire sau de înduhovnicire.
♦De aceea, iubiţii mei, ar trebui cu toţii să vedem care este importanţa luminii lui Hristos, pentru că, fără aceasta, minunile sunt tratate cu totul diferit. Omul care caută lumina lui Hristos este susţinut nu numai trupeşte de minunile săvârşite de El, ci în special sufleteşte. Dar cum să căutăm lumina lui Hristos? Domnul ne explică foarte simplu: „Umblaţi în lumină, umblaţi cât aveţi lumina”. Adică nu păşiţi unde nu este lumină, căci lumina ne călăuzeşte paşii. Ce înseamnă aceasta? Încă din Vechiul Testament, primele raze ale luminii sunt cele zece porunci, apoi sfaturile evanghelice şi, nu în ultimul rând, învăţătura Bisericii. Dacă noi ne lăsăm călăuziţi de lumină, deja trăim în lumină. Acesta este viaţa duhovnicească.
♦Iată de ce adeseori spun, poate foarte abrupt şi aproape ameninţător, dar aceasta ca să fiu mai ascultat, că degeaba te împărtăşeşti crezând că Împărtăşania te transformă. Nu, ba mai mult: dacă eşti în cădere, te ajută că cazi mai tare, cum s-a întâmplat cu Iuda. Un exemplu mai evident decât acesta nu poate exista şi nici nu mai e nevoie de un altul. Sau, dacă eşti în urcare, chiar dacă urci din adâncul răutăţii tale, dar totuşi urci, te ţii şi te călăuzeşti după lumină, adică ai viaţă duhovnicească, chiar dacă la nivelul tău, ceea ce nu contează, căci în momentul acela Împărtăşania te ajută. Adică nu te osândeşti, ci te mântuieşti. Fără Împărtăşanie nu poţi să urci, dar fără ea poţi să cobori. Împărtăşindu-te, cobori şi cazi mai rău. Şi aceasta se întâmplă nu numai în ce priveşte Sfânta Împărtăşanie, ci şi tot ceea ce numim noi minuni. Vrem să reuşim la examen? Venim şi ne rugăm, dar viaţa noastră este împotrivă. Nu ne ajută. Căci lucrarea Bisericii nu este magie. Începând cu Sfânta Împărtăşanie, cu celelalte Sfinte Taine, cu Sfântul Maslu, aghiasma, untdelemnul sfinţit, ele nu sunt magie. Nu mănânc şi mă transform; nu, nu, de o mie de ori nu. Dumnezeu lucrează cu cel ce vrea şi cu cel ce se străduieşte. Aşa cum Hristos a spus clar: „De vrea cineva să vină după Mine…”
♦De aceea, Biserica ne înfăţişează în această perioadă nu numai minunile pe care le-a săvârşit Hristos, ci ne pune înainte mai ales lumina Învierii prin care să înţelegem aceste minuni şi apoi, la final, lumina necreată a Duhului Sfânt. Astfel că, de la Înviere până la Înălţare, Biserica ni-L descoperă pe Hristos minunat, ca Dumnezeu făcător de minuni, dar numai în lumina Învierii. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan la Duminica a IV-a după Paşti – Vindecarea slăbănogului de la lacul Vitezda (29 aprilie 2018)