În a opta zi după Pogorârea Sfântului Duh, Biserica ne aşază înainte Duminica Tuturor Sfinţilor, praznic care vrea să cuprindă toată temelia Bisericii, mai precis trupul mistic al lui Iisus Hristos. Acest trup mistic este unul viu, pentru că sunt şi mădulare ale Bisericii, care, deşi par vii, sunt moarte. Şi nu trebuie să mă uit prea departe, pentru că aici mă simt între mădulare ale lui Hristos care nu sunt vii. De aceea este impropriu să spunem că noi suntem mădulare sau părţi ale trupului mistic al lui Iisus Hristos, atâta vreme cât nu suntem vii, fiindcă trupul lui Hristos este cu totul viu. Noi ne aflăm printre cei la care se referea Sfântul Ioan Botezătorul când spunea că „securea stă la rădăcina pomului şi orice pom care nu face roadă va fi tăiat”. Sau, cum zicea Domnul referindu-Se la trupul Său: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele”, iar mlădiţa care nu face roadă este tăiată şi aruncată în foc, pe când cea care face roadă este curăţată, ca şi mai multă roadă să aducă. Deci putem vorbi despre trupul viguros al lui Hristos, nu despre mlădiţele neroditoare, aproape uscate, care, dacă nu fac roade în timp, se usucă.
Biserica ne cheamă astăzi să cinstim mlădiţele ei vii, mai precis să-L cinstim pe Hristos în sfinţii Lui. Primii membri ai Bisericii erau numiţi sfinţi, nu creştini. Nu înseamnă că numele de creştin reprezintă mai puţin, dar el este banalizat de noi. Hristos Se lasă batjocorit de cei care-I purtăm numele. Nu mult după aceea, cuvântul „sfânt” a fost rezervat doar celor care mureau martiri. Pentru noi există acum mai multe categorii de sfinţi: apostoli, mucenici sau martiri, dascăli ai Bisericii, cuvioşi şi doctori fără de arginţi.
Mi-am propus astăzi un subiect destul de delicat, care cred că ne-ar ajuta să facem diferenţa între noi şi sfinţi, fără a jigni pe nimeni. Mai înainte cu câteva minute de predică l-aţi auzit pe părintele zicând: „Să luăm aminte!” Aţi mai auzit aceasta şi când Biserica ne-a chemat să ne împărtăşim de cuvântul lui Dumnezeu. Dacă, atât la Apostol, cât şi la Evanghelie, această expresie este pentru toţi, preotul zicând: „Să luăm aminte! Pace tuturor!”, iată că ultima dată el spune: „Să luăm aminte! Sfintele Sfinţilor!” Eu sunt convins că printre dumneavoastră sunt şi sfinţi, însă sunt tot aşa de convins că cel care acum se socoteşte că el este sfânt, precis nu este. Lucrurile nu sunt simple, dar pot să fie foarte clare. Problema este să avem curajul de a ne vedea cine suntem, de a ne face preş, nu în faţa lumii, ci în faţa lui Dumnezeu. Şi atunci fiecare va simţi că este liber. Faţă de cine? Faţă de el însuşi. Pentru că de acolo începe totul. Nimeni nu ne mai poate robi, nici oamenii, nici materia, pentru că nici păcatul nu ne mai poate robi.
Iată cum ar trebui să privim noi ziua de astăzi. Când părintele a zis: „Sfintele Sfinţilor!”, m-am gândit la toţi sfinţii aceia cărora nu numai că nu le cunoaştem viaţa, dar nici ei n-au vrut să fie cunoscuţi şi Dumnezeu le-a împlinit dorinţa. Iar, dacă pe unii i-a făcut cunoscuţi, aceasta numai pentru ca noi, cei de astăzi şi mai ales cei de mâine, să ştim că mai există o cale prin care viaţa noastră poate fi trăită la altă dimensiune sau la alt nivel. Este o cale pe cât de clară, pe atât de nedorită astăzi; pe cât de tentantă, pentru că se află la o înălţime unde nu te mai ajunge nimeni, pe atât de urâtă de către oameni. Este greu să iubeşti pe toată lumea, mai ales pe vrăjmaşi, dar nu este mai frumos decât să urăşti? Da, însă trebuie să depui un efort. Oare când urăşti, nu depui efort? Şi cu ce rămâi? Iată o zonă pe care Hristos ne-a pregătit-o şi pe care, mână în mână cu noi, ne-o pregăteşte încă pe masa Sfântului Altar.
Vine la mine un bărbat şi spune: „Părinte, încerc să iert, dar nu pot”. „Bun, atunci nici să te împărtăşeşti nu poţi.” „Păi de ce?” „Dacă tu nu poţi să ierţi, cum te poţi împărtăşi cu Hristos Care iartă?” Vine o mamă şi o întreb: „De ce nu mai ai şi alţi copii?” „Păi nu m-am gândit.” „Adică nu-i iubeşti?” „Cum să-i iubesc pe copiii nenăscuţi?” „Copilul nenăscut nu este duşmanul tău sau poate este duşmanul tău.” Cred că majoritatea mamelor ar trebui să se împărtăşească doar pe patul de moarte. Plecaţi din biserică auzind acestea? Sper că nu.
Singurii credincioşi conştienţi din biserică sunt mamele. Cam aceasta este poziţia şi pentru aceasta tremur eu în altar – pentru păcatele mele. Dacă mamele, care astăzi sunt cele mai curate din biserică, ar trebui să se împărtăşească numai pe patul de moarte, pentru că i-au socotit pe copiii lor nenăscuţi duşmani pe care Dumnezeu i-ar fi dat ca o binecuvântare, ce să spunem de noi? Acesta este nivelul nostru. Ne plângem apoi că copiii pe care îi avem gândesc schizofrenic? N-au puterea să se mai desprindă de ce au primit. Le-am vândut libertatea pentru că ne-am gândit la ei în mod egoist: Lasă-i să aibă de toate, fiindcă noi am suferit cât am fost mici. Dar ce-am suferit în comparaţie cu sfinţii?
Acestea sunt gândurile unui preot care cu nevrednicie s-a împărtăşit acum şi care vă dă binecuvântare să vă împărtăşiţi aşa cum va spune părintele peste câteva clipe, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica I după Rusalii – A Tuturor Sfinţilor (14 iunie 2020)