Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe Muntele Taborului, înaintea celor trei apostoli, a fost răspunsul pe care Dumnezeu Se simţea dator să-l dea celor doi Drepţi ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, care I-au cerut să-I vadă faţa. Şi unul, şi celălalt s-au lepădat de sine pentru a-L căuta pe Dumnezeu. Şi unul, şi celălalt au alergat spre înălţimile cele duhovniceşti prin curăţire. Aşa cum spunea și Sfântul Grigorie de Nyssa: prin îndepărtarea de lume, prin auzirea glasului Cuvântului, prin vederea luminii şi apoi prin pierderea totală în cunoaşterea faptului că Dumnezeu este dincolo de orice cunoaştere. Şi totuşi, pe Tabor, oamenii au văzut slava lui Dumnezeu, atât Moise cu Ilie, cât și ucenicii Domnului.
Dacă, în Vechiul Testament, răspunsul pe care îl dă Dumnezeu este că „nu va vedea omul faţa Mea şi să fie viu”, iată că singura posibilitate de a vedea faţa lui Dumnezeu sau, altfel spus, de a recunoaşte în Hristos faţa lui Dumnezeu era aceea de a contempla Jertfa Sa. Evanghelistul ne relatează astfel că Moise şi Ilie vorbeau cu Hristos despre ceea ce avea să I se întâmple, despre sfârşitul care era aproape, adică despre Jertfa Sa. Sfinţii Părinţi spun că Hristos a trebuit să moară pe Cruce pentru ca omul să poată să vadă faţa lui Dumnezeu şi să rămână în viață. Deși Moise şi Ilie au trecut prin moarte, altfel decât înţelegem noi, totuşi Petru, Iacob şi Ioan, corifeii apostolilor și stâlpii Bisericii, au văzut și ei slava lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că pe „Domnul slavei”, aşa cum Îl numeşte Biserica şi cum și-a intitulat Părintele Vasilios de la Sfântul Munte una din cărțile sale, putem să-L descoperim întotdeauna în Jertfa de pe Golgota.
Aș vrea să vă amintesc un cuvânt al Părintelui Emilianos, în care m-am regăsit şi în care cred că se regăsesc mulţi: Oamenii care Îl caută pe Dumnezeu, mai ales creştinii care vin la biserică şi în special monahii, au nostalgia şi dorinţa luminii de pe Tabor. Doar atât că, asemenea lui Petru, am vrea și noi să ajungem direct pe Tabor. Aici este lupta noastră. Dacă suntem oneşti şi ne recunoaştem neputința, dacă suntem credincioşi şi ne-o asumăm, chiar de ne vine să dormim într-un cort în slava lui Dumnezeu, ne dăm seama că mai întâi trebuie să urcăm pe Golgota şi să coborâm până la iad cu Hristos, şi numai astfel dorul nostru de a fi cu El în slavă se poate împlini. Iată gândul pe care îl am în inimă în aceste zile şi pe care am vrut să vi-l împărtăşesc. Cred că sunt în asentimentul tuturor dacă spun că poate fi cel mai frumos gând, chiar dacă este foarte umilincios, căci tocmai din acest motiv ne apropie de Hristos. Căci El, Care într-o chenoză nemărginită şi neînţeleasă de noi, chipul slavei fiind, n-a socotit o ştirbire a fi asemenea nouă, fiind la înfăţişare ca şi noi, „S-a deşertat pe Sine chip de rob luând, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe Cruce”.
Iată, dragii mei, calea spre Tabor. Urcuşul lui Moise nu este altceva decât o repetiţie pe care o face Vechiul Testament, pentru a înţelege mai târziu, la plinirea vremii, că, dacă pe Tabor doar trei dintre ucenicii Domnului au participat şi s-au pierdut neştiind ce să zică, toţi apostolii şi toţi ucenicii, toţi sfinţii şi toţi creştinii suntem chemaţi să urcăm pe Golgota, pentru ca să ne împărtăşim din lumina de pe Tabor. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Praznicul Schimbării la Faţă (6 august 2019)