♦Pentru Hristos era firesc să umble pe apă, fiindcă aceasta era creația Lui. El știa cum a compus-o și deci cum să se poarte cu ea, cum să Și-o supună. Dar de ce vroia Petru să meargă și el pe apă? Putea el s-o facă? Aici este o taină. Legile fizicii, așezate de Dumnezeu în creaţie, nu-i permiteau să umble pe mare. Şi totuşi Petru a pășit pe apă şi nu s-a scufundat. De ce? Pentru că era cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos. El credea în puterea lui Dumnezeu, care venea prin poruncă. E drept că el este cel care a cerut, dar Dumnezeu i-a poruncit: „Vino!” Petru știa că fără poruncă nu primește har. Oare de ce l-a chemat Hristos, știind cât de nestatornică era în acel moment inima lui Petru? Cu câteva clipe înainte se temea, ca și ceilalți ucenici, nu mai avea nicio speranță văzând vânturile și valurile, ca după aceea să se întărească atât de mult în credință, încât să socotească că și el poate umbla pe apă. Sfânta Scriptură relatează că Petru, văzând valurile care erau împotrivă, a început să se teamă şi să se scufunde. Dar tot acelaşi lucru s-ar fi întâmplat dacă Petru, privind marea, ar fi început să se mândrească: Uite, vezi, o stăpânesc! La fel ar fi început să se cufunde.
♦Iată aici un lucru foarte important pentru noi: cum trebuie să ne raportăm la creaţie. Ne dăm seama că, dacă prin păcat omul poate să degradeze creaţia, prin Hristos el poate să o stăpânească, ba mai mult, să devină partener al Creatorului. De altfel, lumea este o mărturie a mântuirii omului sau a căderii sale, tot așa cum trupul ne arată adesea diagnosticul sufletului nostru. Păcatele pe care le facem noi le exteriorizăm prin trup și chiar prin întreaga creaţie. Iar în ce privește virtuțile, cred că ele nu pot fi despărțite de Hristos. Virtutea nu înseamnă puterea mea, ci puterea lui Dumnezeu în mine. De aceea trebuie să simplificăm și să lămurim bine lucrurile în mintea noastră. Atunci când vreau să fac un bine, chiar pentru creație, soluția este să mă apropii de Domnul și să mă unesc cu El. Veţi zice: Cum să mă unesc cu Hristos? Identificându-mă cu voia Lui. Iar apoi Hristos se va identifica cu mine. Pentru că, atunci când mă împărtăşesc, nu eu mă identific cu Hristos. Este foarte greșit să credem acest lucru și să perpetuăm această greșeală în mintea și în conştiinţa noastră, anume că, dacă mă împărtăşesc, mă unesc cu Hristos. Eu mă unesc cu Hristos dacă mă unesc cu voia Lui. Mă unesc cu Hristos de câte ori aleg voia Lui. Iar Hristos Se uneşte cu mine atunci când mă împărtăşesc de El.
♦De aceea, dragii mei, a interveni asupra creației în mod direct nu numai că este greşit, dar este împotriva lui Dumnezeu. Numai aşa se explică faptul că oamenii îşi pierd minţile și, vrând să facă binele în natură, ajung să facă din natură dumnezeu, și aceasta după două mii de ani de creştinism, de când în Europa s-a șters idolatria. Oamenii ajung la tribunal pentru un câine sau o pisică, iar faptul că îşi omoară copiii în pântece nu este pentru ei o problemă. Nu a înnebunit lumea? Creaţia are nevoie de om, dar n-o salvează idolatrizarea. Creaţia are nevoie ca omul să o salveze prin apropierea lui de Dumnezeu și prin lepădarea de păcate, ca să nu-i mai aducă povară şi suspin. Mai mult, apropiindu-se de Dumnezeu, omul devine un al doilea creator, un restaurator al ei. Căci, aşa cum Hristos l-a restaurat pe om, tot așa El i-a dat mână omului ca să restaureze creaţia.
♦În Evanghelia de astăzi, Hristos voia ca Petru să umble pe mare, dar nu ca stăpân, ci cu ochii aţintiţi asupra Lui, Începătorul şi Împlinitorul, adică Cel care începe, dar şi împlineşte credinţa. Văzându-l pe Petru umblând pe mare, tentaţia de a stăpâni natura devine şi a noastră. Cel mai frumos vis al meu a fost să zbor. Este un vis frumos, însă ştiu că poate să nu rămână vis, dacă mă identific cu Hristos. Dacă n-o să mai avem nimic al nostru, ci Hristos o să stăpânească complet în noi, dacă n-o să mai avem altă atenţie și altă grijă decât a fi cu Hristos, El va rândui viața noastră nu pentru a stăpâni materia, ci pentru a o sluji ca dumnezei. Pentru că iată, dragii mei, în concluzie, ceea ce este Dumnezeu pentru om, aceea este omul pentru creaţie. Şi, atunci când pentru noi Dumnezeu este Dumnezeu, și noi suntem dumnezei pentru creaţie.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a IX-a după Rusalii – Umblarea pe mare și potolirea furtunii (21 august 2016)