♦Prima parte a Triodului ne introduce în atmosfera lucrării de mântuire la care suntem invitaţi să participăm și noi. Această lucrare a început în rai, o dată cu crearea protopărinților de către Dumnezeu: Adam din pământ, iar Eva din Adam. Apoi Dumnezeu a zidit o grădină, pe care le-a dat-o ca s-o lucreze și s-o păzească. Ei nu erau lucrători de pământ, doar culegeau roadele. Atunci ce trebuia să lucreze omul? Relaţia sa cu Dumnezeu şi cu semenul său. Şi cum să păzească grădina? Păzindu-se pe sine, căci ce altceva putea să păzească Adam, decât cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Adam păzea cuvântul lui Dumnezeu, acesta îi aducea accesul la pomul vieţii şi, prin pomul vieţii, accesul la cunoaşterea binelui şi a răului. Iată de ce Sfinţii Părinţi ne învaţă că Dumnezeu este ascuns în poruncile Lui şi cine păzeşte poruncile Lui L-a cunoscut pe Dumnezeu. Nu că Îl va cunoaşte, ci că L-a cunoscut deja.
♦Dumnezeu i-a dat porunca lui Adam, nu Evei. Iar Eva nu l-a întrebat pe Adam. Iată de ce femeia nu trebuie să vorbească în biserică: pentru că a fost prea vorbăreaţă în rai. Nu înseamnă însă că a fost numai vina ei. Și tăcerea lui Adam a fost vinovată. Ceea ce ne interesează pe noi însă este faptul că Adam nu mai era întors spre Dumnezeu, ci spre femeia lui. Centrul nu mai era pomul vieţii, iar lucrarea lui Adam nu mai era păzirea cuvântului lui Dumnezeu. El nu mai păzea nimic. De aceea, Eva a vorbit, cunoscând porunca pe care i-o predase Adam și ei, chiar cu detalii, așa cum îi spune şarpelui: Nici măcar nu putem să ne atingem de pom, că în ziua în care ne atingem de el, vom muri.
♦După ce au păcătuit, protopărinţii noştri au recunoscut cu greu, aproape fără voia lor, că au greşit. Este drept că s-au ascuns și au dat vina unul pe celălalt. Ei nu Îl mai vedeau pe Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu îi vedea. De aceea, este foarte important să ştim cum să ne poziţionăm. Toată perioada aceasta de început al Triodului am insistat asupra atitudinii pe care trebuie s-o avem faţă de Dumnezeu. Trebuie să cunoaștem unde este Dumnezeu şi unde sunt eu. Poziţia noastră faţă de Dumnezeu este esenţială.
♦Pericolul cel mare era ca Adam şi Eva să mănânce din veşnicie şi să rămână pentru totdeauna în păcat. De aceea, izgonindu-i din rai, Dumnezeu, Care este bunătate absolută, i-a ferit de a înveşnici în ei păcatul, despărţirea de El şi iadul. Înainte de a fi izgoniți, ai au primit două pedepse, una fizică şi una duhovnicească, ambele mântuitoare. După ce S-a adresat şarpelui, Dumnezeu S-a întors spre Eva și i-a dat o pedeapsă trupească: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii”. Apoi: „Vei fi atrasă de bărbatul tău şi el te va stăpâni.” Aceasta este salvarea femeii. Pe urmă, Dumnezeu S-a întors spre Adam. Dacă salvarea Evei este bărbatul din a cărui coastă a fost luată, Adam va trebui să se întoarcă de unde a fost luat el: „În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”. Moartea, adică întoarcerea în pământ, este salvarea lui Adam. Aceasta este pedeapsa duhovnicească.
♦Dumnezeu i-a aşezat apoi pe protopărinţii noştri în preajma Edenului. Sfântul Siluan are o adevărată descoperire a plângerii lui Adam în faţa Edenului. Oare Adam nu a înțeles ce a greșit? Oare chiar a fost pedepsit numai pentru că a încălcat un cuvânt? Nu, dragii mei. Omul schimbase rolurile în relația cu Dumnezeu și cu semenul său. În loc ca Adam să pună în faţă cuvântul lui Dumnezeu şi să-l păzească, Eva, așa cum a spus unul din Părinţii contemporani, săvârșește o diabolică euharistie, frângând și dându-i şi lui Adam. Iată un motiv suficient ca femeia să nu săvârşească Liturghia. Aceasta se datorează faptului că oamenii creaţi de Dumnezeu după chipul Lui au rupt legătura cu El. Şi de ce au rupt-o? Pentru că nu mai aveau spiritul de jertfă, nu mai simţeau nevoia de a se abţine. Aceasta, deoarece pierduseră din vedere pomul vieţii. Viaţa lui Dumnezeu era jertfită pentru viaţa oamenilor. Dacă nu avem în vedere jertfa, relaţia noastră cu Dumnezeu nu numai că se destramă, ci devine periculoasă, chiar imposibilă. În faţa lui Dumnezeu nu poţi să fii decât în chipul jertfei, al tăierii voii după porunca lui Dumnezeu, pentru că Însuşi Domnul stă în chipul jertfei în faţa noastră.
♦Iată de ce am insistat, în toate aceste patru duminici ale Triodului, asupra jertfei care stă în mijlocul raiului și care înseamnă renunţarea la sine până la moarte, cum o va săvârşi Hristos pe Cruce și cum o săvârşeau de altfel toate religiile. Dacă la evrei, arderea de tot, acel holocaust, era doar al animalelor, la păgâni era şi al oamenilor. La creștini, diferenţa este una esenţială: Dumnezeu Se jertfeşte pe Sine. Şi creştinii, după modelul lui Hristos, se jertfesc pe sine. Când creştinii uită aceasta şi jertfesc pe alţii, L-au pierdut pe Hristos. Ba mai mult, venim în biserică fără a ne jertfi pe noi şi totuși vrem să ne împărtăşim de jertfă.
♦Sabia de flacără vâlvâitoare, pusă să păzească drumul către pomul vieții, este foc şi arde pe cei nevrednici. Vrednicia o dobândim prin a ne vedea cine suntem, cum suntem, şi a fi disponibili de jertfă, adică de a împlini cuvântul lui Dumnezeu și a face voia Lui, renunţând la voia proprie. Dacă privim altfel postul, mai bine să mergem la medic şi să ne recomande el ce să mâncăm. Căci postul este tăierea voii. Postul nu este dietă. Postul nu este un program pe care eu mi-l fac. Postul este jertfă. Postul este nevoinţă. Aceasta înseamnă tăierea voii: să renunţ la voia mea.
♦Evanghelia de astăzi ne spune foarte simplu ce ne împiedică să intrăm în rai. În primul rând, relaţia cu semenii. Rezolvaţi-vă relaţia cu semenii! Iertaţi-i, fraţilor! De aceea, duminica aceasta este numită şi „Duminica iertării”. La greci, și văd că şi noi ne grecizăm, se practică această cerere de iertare. Mie mi se pare formală, de aceea n-o facem aici la mânăstire. Eu vă dau canon să vă iertaţi. Cei care veniţi la Spovedanie, nu intraţi la Împărtăşanie fără iertare. Dar să nu ne maimuţărim în biserică, ci să ne iertăm, fraţilor, din toată inima. „De nu veţi ierta, nu vi se va ierta.” Simplu. În al doilea rând, să ne întoarcem către Dumnezeu! Când te rogi și posteşti, nu fi trist, nu fă circ, nu te uita la oameni, nu arăta că postești. „Unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală.” Era o tradiţie la iudei, care voiau să-L impresioneze pe Dumnezeu, impresionând oamenii. Dar au ajuns la făţărnicie. Hristos le-a spus să termine cu ea, căci „Tatăl tău, Care vede cele ascunse, îţi va răsplăti ţie”. În al treilea rând, ceea ce ne împovărează cel mai mult este faptul că omul a vrut să se salveze prin mâncare, prin grija vieţii. Nu vă îngrijiţi și împărţiţi ce aveţi! Dacă vreți să scăpați de grija vieţii, împărțiți cu cel lipsit. Sigur, fiţi atenţi la cine este sărac cu adevărat. Cel mai frumos ar fi ca în postul acesta să aveţi două drumuri: biserica şi oamenii necăjiţi. Mergi acasă la un sărac, să miroşi din putoarea lui, să împarţi cu el pâinea ta, iar el să împartă cu tine viaţa lui, măcar câteva clipe sau câteva ceasuri, dacă se poate. Cele două drumuri să le facem. Şi atunci nu vom fi în rai, dar vom fi la uşile raiului, păzind şi lucrând mântuirea noastră. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica Izgonirii lui Adam din rai (1 martie 2020)