Ne aflăm la jumătatea Postului Naşterii Domnului şi toate duminicile din această perioadă ne pun înainte o temă importantă, dar de multe ori greşit abordată de noi, şi anume relaţia noastră cu lumea, în general, și cu materia, în special. Sfântul Evanghelist Luca, ale cărui pericope evanghelice le citim de la sfârşitul lui septembrie, le prezintă pe cât de frumos din punct de vedere literar, pe atât de profund din punct de vedere duhovnicesc. Toate duc la o concluzie. Aceasta o găsim chiar în finalul Evangheliei duminicii trecute, când, la întrebarea ucenicilor: „Cine poate să se mântuiască?”, Hristos dă un răspuns potrivit și pentru Evanghelia de astăzi: „Ceea ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”.
Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre tămăduirea săvârşită de Hristos în sinagogă asupra unei femei gârbove. Și nu era orice fel de gârbovenie, ci una care „nu o lăsa să privească în sus nicidecum”. Deci femeia nu avea nicio şansă să vadă cerul, ci doar pământul. Interesant este că, cu cât te apropii mai mult de materie, cu atât se îngustează şi vederea ei. Nici pământul nu-l putea vedea tot, ci numai o palmă din el, atât era de gârbovă. Sigur că ne întrebăm: Ce treabă are boala ei cu faptul că nu putea vedea mai mult? Legătura este foarte importantă. Dacă problema ei era boala, la noi problema este păcatul. Faptul că nu putea vedea decât puțin era consecința. Dacă ne apropiem prea mult de materie, nici nu ne putem bucura în întregime de ea. Femeia era într-o stare atât de jalnică, încât Hristos nu aşteaptă să-I ceară ceva, nu aşteaptă vreo intervenţie de la altcineva, nici credinţa cuiva, ci o dezleagă: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”. Şi expresia ne pune pe gânduri. Hristos putea să folosească altă expresie în această formulă de vindecare. Fiicei lui Iair, care era moartă, îi spune: „Copilă, ridică-te!” Altora le spune: „După credinţa ta fie ţie!” Sau ologului: „Ridică-te şi umblă!” Aici, Hristos foloseşte cuvântul „dezlegare”, pentru că femeia era legată, așa cum explică Domnul. A, este o temă plăcută pentru mulţi, mai ales pentru cei care nu s-au decis să creadă în Dumnezeu, dar cred că sunt legaţi. Da, mulţi sunt unşi la inimă dacă eu vorbesc despre legări şi dezlegări.
Acesta este un subiect care nu trebuie ocolit. În primul rând, vreau să subliniez faptul că există legături fireşti, sănătoase şi chiar necesare. Spre exemplu, legătura noastră cu părinţii este indispensabilă mai ales în copilărie, iar legătura părinţilor cu copiii este necesară, poate nu indispensabilă. Dar legătura sufletului cu trupul este indispensabilă. Tot aşa ar trebui să socotim legătura sufletului cu Dumnezeu. Pentru că, aşa cum sufletul despărţit de trup face ca trupul să se descompună, să moară, tot aşa, când sufletul se desparte de Dumnezeu, moare. Aceste legături sunt strict necesare. Şi aş enumera la final, tocmai pentru a o sublinia, legătura dintre bărbat şi femeie. Poate veţi întreba dacă este necesară sau indispensabilă. Ea trebuie să fie altfel, și anume să fie firească, pentru că după modelul ei se construieşte întreaga societate. Cât de firească devine legătura dintre bărbat şi femeie, tot atât de firească şi de sănătoasă este societatea. Familia nu este modelul, ci nucleul unei societăţi. Cu cât familia este mai sănătoasă, cu atât societatea este mai sănătoasă. Şi aceasta, de la mic la mare. Dacă am în jurul meu familii sănătoase, grupul acesta din jurul meu este sănătos. Dacă parohiile au familii sănătoase, dacă relaţiile dintre tineri, care încep să construiască familii, sunt sănătoase, atunci comunitatea respectivă este sănătoasă. Deci pentru viaţa de aici și pentru lumea aceasta este foarte important nucleul bărbat – femeie.
Pentru că noi, creştinii, suntem chemaţi încă de aici să trăim veşnicia, iată că Hristos ne aduce un alt model, nu potrivnic, ci superior acestuia: relaţia dintre Tatăl cel ceresc și Fiul Său. Această legătură depăşeşte orice limite. Sfântul Evanghelist Luca este singurul care prezintă pilda Mântuitorului despre această relaţie, care depăşeşte lumea fiind în lume, și anume pilda fiului risipitor. De altfel, folosind un cuvânt care le place mai ales tinerilor, toată lucrarea lui Hristos se rezumă la a implementa relaţia Lui cu Tatăl. Omul este rezultatul relaţiei dintre Dumnezeu Tatăl și Fiul sau Cuvântul Său. Acesta este marele adevăr. Iată de ce este superioară relaţia dintre Tată şi Fiu, pe care este construită întreaga lume. Hristos ne înalţă spre relaţia cu Tatăl, fiindu-ne model chiar El. În același timp, El este şi Tată, ca Unul ce-L reprezintă pe Tatăl cel ceresc.
Dacă omul a fost zidit după modelul relației dintre Părintele cel ceresc și Fiul Său, în omul însuşi apare relaţia dintre suflet şi trup după acelaşi model. De asemenea, ceea ce este sufletul pentru trup, aceea ar trebui să fie omul pentru întreaga creaţie. Iată că și omul este un dumnezeu, un părinte al creaţiei. Nu este întâmplător faptul că oamenii se ocupă de natură, ca s-o ţină în echilibru, pentru că de ei depinde acest lucru. Aşa a lăsat Dumnezeu. El l-a aşezat pe om în natură, ca să fie părintele ei, dumnezeul ei, dar nicidecum ca să spună „mama natură” sau „sfânta natură”, care ne ocroteşte sau ne pedepseşte. De aceea, omul care nu-L caută pe Dumnezeu ajunge în mod sigur să fie încovoiat de materie. Însă cel care Îl caută pe Dumnezeu ajunge să cunoască, să simtă şi să se lupte pentru verticalitate. A, ce cuvânt vechi! Nu l-am mai prea auzit. Parcă altfel i se spune în ziua de azi: corectitudine. Dar ce înseamnă să fii corect? Să înjuri pe alţii? Ce simplu este să fii vertical. Iar, dacă eşti vertical, înseamnă că nu te îndoaie nimeni.
Pentru aceasta avem nevoie de o ierarhie, astfel încât lumea aceasta să asculte de noi și să ni se supună. O să vă miraţi dacă vă spun că, şi dacă nu-i porunceşti naturii, ea te ascultă. Condiţia este ca trupul să asculte de suflet. Şi, pentru ca trupul să asculte de suflet, este nevoie ca sufletul să asculte de Hristos, aşa cum Hristos ascultă de Tatăl. Ai şansa acum. Ia-o de la capăt! Poţi să te resetezi, cum se spune în tehnologie. Putem s-o luăm în fiecare zi de la început. Noutatea creştinismului înseamnă că în fiecare clipă poţi s-o iei de la început. Aceasta înseamnă înnoire.
În concluzie, omul are nevoie de Dumnezeu. Iar Dumnezeu S-a făcut pe Sine Om, ca să aibă nevoie de noi. Aşa încât, pentru ca să înţelegem mai bine cum stau lucrurile după cădere, Hristos Se face materie, Se face trup. Este asemenea unui profesor priceput care îl trimite pe elev la tablă, se aşază în locul lui în bancă şi, de la acest nivel de elev, îl ascultă şi îl întreabă, ca să-l înveţe cu adevărat ascultarea. Iată ce face Hristos în această perioadă, întrupându-Se. De aceea am și avut această temă în primele duminici din post. Următoarele duminici, a Sfinților Strămoși și a Sfinților Părinți, nu vor fi departe de celelalte. Vorbim despre o genealogie a Domnului tocmai pentru ca să lămurim că Hristos a vrut să aibă rădăcini în cel pe care l-a construit din rădăcina Sa. Şi, dacă El ţine ca relaţia cu noi să aibă rădăcini în noi, oare n-ar trebui să căutăm și noi să avem rădăcini în El? Iar rădăcina nu este alta decât relaţia dintre El şi Tatăl Său cel ceresc. Aceasta este o relație umilitoare. Dacă nu vom avea acest curaj, căci deja a devenit un eroism să te smereşti, nu vom progresa, nu ne vom ridica, ci vom căuta să fim tot timpul lângă unul mai prost decât noi. Nu se poate! Hristos ne este și aici model. El, Care era Raza Soarelui necreat vine și ne spune că nu face nimic fără voia Tatălui: „Nu caut la voia Mea, ci la voia Celui ce M-a trimis”. Aceasta a făcut și Sfântul Nicolae. Se vede limpede pe chipul lui şi de aceea lumea se raportează la el ca la Dumnezeu, pentru că a reuşit să poarte în mod plenar chipul slavei lui Dumnezeu. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXVII-a după Rusalii – Tămăduirea femeii gârbove (6 decembrie 2020)