♦Dacă în primele două duminici după Rusalii i-am cinstit pe toţi sfinţii, astăzi Biserica ne pune înainte învăţătura lui Iisus Hristos, ca să înţelegem cum au ajuns oamenii să devină sfinţi şi să se îndumnezeiască. Hristos, Dumnezeul nostru, ne avertizează însă şi asupra primejdiilor care ne stau înainte, ele aflându-se în mintea noastră, în inima şi în simţămintele noastre. În ce priveşte relaţia noastră cu lumea, ea se poate rezuma la un cuvânt cheie: grijă. Purtarea de grijă faţă de viaţa aceasta este riscul pe care trebuie să ni-l asumăm şi ea face diferenţa între omul credincios şi cel necredincios. De obicei, ne motivăm absenţa de la biserică şi puţina noastră rugăciune prin lipsa de timp, găsindu-ne tot felul de scuze în relaţia noastră cu Dumnezeu, însă ascundem chiar faţă de noi înşine o realitate, în detrimentul nu numai al relaţiei noastre cu Dumnezeu, dar şi al celei cu semenii.
♦Părintele Nicolae Steinhardt ne arată că pâinea pe care ne străduim să o câştigăm pentru semenul nostru înseamnă virtute, pe când grija pentru pâinea noastră este patimă. O diferenţă mică, am zice, dar o astfel de nuanţă în grija noastră ne scoate din relaţia cu Dumnezeu, pe care Îl uităm, sau, chiar dacă Îl implicăm pe Dumnezeu, El intră într-o ecuaţie unde nu are nicio valoare sau doar una minimă. Dar şi în relaţia cu semenii acelaşi lucru se întâmplă – uităm de ei. Numai să ne gândim cât de mult ne place să fim lăudaţi şi cât de mult ni se schimbă atitudinea faţă de un om care azi ne laudă şi mâine ne vorbeşte de rău. Atâta vreme cât cei apropiaţi, tata, mama, soţul sau soţia, ne laudă, acoperim toate greşelile lor. Sunt cei mai buni şi cei mai apropiaţi sufletului nostru; pot să pătrundă până în inima noastră. Dacă ne spun ceva ce nu ne place, mai repede îi iubim pe vecinii care ne laudă şi ne apreciază, decât pe părinţii care au grijă de noi. Putem recunoaşte că cele mai dese crize au loc în relaţia cu cei mai apropiaţi ai noştri şi cu Dumnezeu.
♦Aşa cum Dumnezeiescul nostru Învăţător a spus în predica de pe munte, lumina care ar trebui să fie în noi este întuneric. Degradarea relaţiei noastre cu lumea este o consecinţă a lipsei luminii lui Hristos, a lipsei raţiunii lui Dumnezeu, a învăţăturii Lui, care este Însuşi Hristos, adică a lipsei lui Dumnezeu în viaţa noastră. Aici aş vrea să adaug un detaliu care, pentru cei ce venim la biserică, este foarte important. Întâlnim foarte des la noi o slăbiciune, şi anume că nu merge relaţia noastră cu semenii. Motivul ar fi simplu de înţeles după cele ce le-am spus înainte: relaţia noastră cu Dumnezeu nu este corectă, cel puţin, dacă nu cumva nici nu funcţionează. Adeseori, tineri care vin în biserică se ceartă cu părinţii şi nu îi ascultă. Poate se socotesc ei mai deştepţi, poate şi sunt; poate se socotesc mai credincioşi, poate chiar sunt, dar nu despre aceasta este vorba, ci despre ce am înţeles noi cât priveşte credinţa. Trebuie să recunoaştem, cei care suntem bătrâni, părinţii care aveţi copii şi sunteţi maturi, că de multe ori nu suntem un exemplu bun pentru cei tineri. De ce? Pentru că nu suntem sfinţi. Putem însă să avem şi alt statut, al celui care îşi recunoaşte vina şi care se luptă. În familie şi în societate este mai de folos un om care se luptă cu sine decât unul care a biruit.
♦Ce înseamnă atunci să ne îngrijim de viaţă fără să păcătuim? Apostolul Pavel adaugă un detaliu pentru a înţelege mai bine: „grija de trup să nu o faceţi spre pofte”. Dar de ce să mai avem grijă, dacă tot sunt pofte? Acolo este cheia. A avea grijă de copilul tău nu înseamnă a fi pătimaş. A avea grijă de casa ta, de familia ta şi apoi de cei din jurul tău, de rudele tale, de prietenii tăi, de cei care îţi sunt subordonaţi în munca ta şi aşa mai departe, a avea toate aceste griji nu înseamnă altceva decât a pune în practică relaţia ta cu Dumnezeu. Este o expresie folosită adeseori: „nimic pentru tine”. Dacă gândim aşa, totul funcţionează. Uitaţi, astăzi puteţi să vă verificaţi mergând acasă şi spunându-vă: „nimic pentru tine”. Este taina care ne aşază corect atât în relaţia cu Dumnezeu, în biserică şi acasă, dar şi în relaţia cu semenii. Deci totul pentru alţii. Apostolul Pavel mai atrage atenţia că „fiecare trebuie să fie aproapelui său pe plac”. Adică să-i faci plăcerile? Nu, ci să-i fii pe voie. Dar continuă el, limitând: „la ce este bine spre zidirea lui”. Şi ni-L pune model pe Hristos: „Căci nici Hristos n-a căutat a Sa plăcere, ci precum este scris”. Iată cum să facem pe plac aproapelui: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea”. Aceasta este taina şi cheia care ne desluşeşte ce înseamnă grija vieţii.
♦Dacă Hristos vorbeşte despre grija vieţii, în relaţia cu Dumnezeu are un cuvânt mai tare: „Luaţi aminte!” Acest cuvânt îl foloseşte şi Apostolul Pavel când vorbeşte despre grija faţă de sufletele apropiaţilor noştri. Dacă aţi devenit părinţi trupeşti, este obligatoriu să deveniţi şi părinţi duhovniceşti. Este valabil şi pentru cei care nu au copii şi care îşi concentrează mai mult grija la a deveni părinţi duhovniceşti. Cum? Luând aminte. Avem binecuvântare de la Dumnezeu să ne îngrijim de cei dragi ai noştri şi chiar de noi înşine, fără a căuta poftele noastre sau ale celorlalţi, şi în acelaşi timp trebuie să luăm aminte. Deci nu este suficient să fim cu minte, să nu întărâtăm poftele celuilalt sau pe ale noastre, ci să luăm aminte la sufletele noastre.
♦A lua aminte înseamnă a-ţi lua mintea de la tot ceea ce este în jurul tău, chiar de la problemele tale, şi a o încredinţa lui Dumnezeu. Acesta este cel mai eficient tratament psihiatric. Pune-le toate la Dumnezeu. Ia-ţi mintea de la toate şi le încredinţează pe toate, inclusiv mintea ta, lui Dumnezeu. Caută să ai mintea lui Hristos! Am spus adeseori ce înseamnă să ai minte sau să fii cu minte, cum zicea părintele nostru duhovnicesc, Preasfinţitul Vasile. Aceasta înseamnă ceea ce mărturiseşte Apostolul şi Evanghelistul Ioan: „Noi avem mintea lui Hristos!” Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a III-a după Rusalii – Despre grijile vieţii (28 iunie 2020)