♦Printre cei care au participat la judecata şi osândirea Domnului, alături de arhierei, cărturari şi farisei, se află încă o categorie socială, cea a bătrânilor poporului. Pe Cruce şi în mormânt a fost pus un tânăr, Fiul Omului, răpus de ura oamenilor la treizeci și trei de ani. Această ură a întregii lumi a ajuns acum la punctul ei culminant, aşa încât, dacă a avut loc o luptă între Cel răstignit şi lume, a fost aceea pe care Hristos a dat-o în Sine, asumând răutatea, păcatele şi ura până la apogeu, adunate de întreaga lume.
♦Bătrânii unui popor sunt fermentul sau sămânţa care, dacă nu va muri, rămâne singură. Însă bătrânii poporului, pe care îi pomenesc evangheliştii, nu se gândeau la moarte, ci la viaţă. Dar la ce fel de viaţă? La viaţa veşnică? Nici ei nu ştiau. De cele mai multe ori, grija noastră, a tuturor, şi în special a celor bătrâni, este față de generaţiile care vin în urma noastră. Iată cum s-au ocupat cei din vremea Domnului de generaţia care venea după ei: au pus pe umerii lui Hristos povara păcatelor întregii lumi. Însă, mai mult ca oricine, noi, cei ce suntem deja bătrâni, ar trebui să ne asumăm povara păcatelor lumii, ale poporului și neamului nostru, ale familiei noastre.
♦Un tâlhar, care nu era bătrân nici el, ne prezintă o evanghelie pentru noi, păcătoşii, pe care ar trebui s-o învăţăm şi s-o spunem de fiecare dată când avem o suferință: „Noi pentru păcatele noastre suferim”. Cu cât am trăit mai mult în lume, cu atât am adunat mai multe păcate, care apasă peste toţi, şi peste generaţiile ce vin. Singura soluţie este cea a lui Hristos, asumarea păcatelor, şi, iată, a tâlharului care, asumându-şi-le alături de Domnul, ajunge în rai. Dar dintre noi, care îmbătrânim sau deja am îmbătrânit, câţi ne mai gândim la rai? Sau ne gândim numai la lumea aceasta, la grijile vieţii, la pensii?
♦Fără a căuta să-i judecăm pe bătrânii din vremea aceea, cred că fiecare dintre noi am putea să ne asumăm vina noastră şi astfel să împuţinăm păcatele în această lume. Cu atât mai mult, cei bătrâni ar trebui să ne asumăm și păcatele celor care, avându-ne ca modele, ne-au urmat în păcatele noastre.
♦Iată cât de uşor, cu doar câteva nuanţe, putem schimba atitudinea doar pentru că vrem binele. Sfântul Evanghelist Luca mărturisește că mulţi oameni, văzând cum Hristos Şi-a dat duhul, coborau de pe Dealul Golgotei „bătându-şi pieptul” şi căindu-se pentru păcatul lor. Chiar și în ultima clipă a vieţii există cale de mântuire, pentru că Hristos S-a rugat până şi pentru cei ce L-au osândit. După cum putem intelege din cuvintele unui marie teolog, pe toti ne iubeste Hristos, dar ne declară prieteni atunci când, iubindu-L, Îi păzim poruncile, așa cum am auzit și în evangheliile ce s-au citit zilele acestea.
♦Astăzi L-am văzut pe Hristos ascunzându-Se în mormânt. Sfântul Isaac Sirul spunea că „Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale”. Împlinind poruncile lui Dumnezeu, Îl descoperim pe Hristos în mormânt. Aceasta este calea pe care Domnul ne cheamă să mergem și noi în aceste zile. Aşa cum aţi auzit în psalmul 118, care s-a citit la Prohod, de multe ori psalmistul a repetat că „a păzit cuvintele Domnului”, „cuvintele Lui sunt ca mierea pe buzele mele”, „din cuvintele Tale m-am făcut priceput”. „La tot lucrul desăvârşit am văzut sfârşit”, a mai spus el, „dar porunca Ta este fără de sfârşit, că am iubit legea Ta, Doamne, ea toată ziua cugetarea mea este” și „la poruncile Tale am cugetat ziua şi noaptea”. Dacă am avea și noi aceste cuvinte în mintea noastră, noaptea aceasta şi mâine, cu siguranţă ne vom îngropa împreună cu Hristos, ca să putem învia împreună cu El. Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu după Denia Prohodului Domnului – 26 aprilie 2019