Încă înainte de începutul Postului Nașterii Domnului am auzit în biserică Evanghelii care ne vorbeau în pilde despre bogăție și raportarea noastră la ea, bogăția și sărăcia fiind unele dintre încercările pe care Dumnezeu le îngăduie fiecăruia dintre noi. Dacă nu știm cum să lucrăm cu bogăția sau cu sărăcia, ele devin primejdioase. Bogatul nemilostiv, care se îmbrăca în porfiră și vison, și săracul Lazăr a fost una din aceste pilde. La fel, în pilda samarineanului milostiv din Evanghelia duminicii dinaintea postului, Hristos îl prezintă pe acesta ca pe un om bogat, chiar dacă nu o spune explicit.
Și iată, în pilda Evangheliei de astăzi, un om bogat căruia i-a rodit țarina. Oare nu de la Dumnezeu a fost bogăția aceasta? Sigur a fost de la Dumnezeu faptul că țarina sa i-a dat belșug de roadă. Oare trebuia să fie neglijent și să împrăștie ceea ce i-a dat Dumnezeu? Nici aici nu a greșit. A stricat hambarele și mai mari le-a zidit. A făcut un lucru bun. Problema este însă răspunsul lui la întrebarea, de altfel justificată: „Ce voi face?” Căci răspunsul acesta al lui este nebunesc. În primul rând, nu pomenește de Dumnezeu. Roadele erau ale lui, hambarele erau ale lui, încă și sufletul era al lui. Oare avea dreptate? Nu, iubiții mei, nimic nu era al lui. Nebunia începe de când socotim că avem ceva al nostru. Veți zice: Bine, un călugăr poate spune că nu are nimic al lui. Da, însă și un călugăr poate să cadă, dacă nu gândește așa. La fel pot să cadă și credincioșii, dacă nu gândesc așa. Există un vot al sărăciei și pentru cei ce se căsătoresc, fiindcă familia te face să gândești că nu ai ceva al tău, ci totul este al familiei. În familie nu ar trebui să existe cuvântul „eu”, ci doar „noi”. Nimeni, nicio societate, niciun program politic, cu atât mai puțin ideologiile pot rezolva acest egoism care îl face pe om să se vadă dumnezeu. Omul singur trebuie să hotărască cum să fie. Și, după ce a hotărât, iată, intervine Dumnezeu. În Evanghelia de astăzi, El îi spune un cuvânt foarte greu: „nebune”.
Pilda aceasta se citește întotdeauna în duminica de la începutul Postului Nașterii Domnului, pentru că Dumnezeu, așa cum a spus Apostolul Pavel, bogat fiind, pentru noi a sărăcit. Dacă Hristos folosește cuvântul „eu”, întotdeauna este legat de Tatăl: „Eu și Tatăl una suntem”. Așa încât până și actul de chenoză, de golire de Sine, îl săvârșește în ascultare față de Tatăl. Iată motivul pentru care Dumnezeu a vrut ca omul să nu fie singur pe pământ. Nu pentru ca să-l exploateze pe celălalt, ci ca să nu vorbească la singular. Ați observat că episcopii spun „noi”, pentru că ei vorbesc în numele Bisericii. În pilda de astăzi, omul bogat se simte singur și se simte bine că este singur și că are de toate. El socotește că și sufletul este al lui, când spune: „suflete al meu”. Dar de ce se adresează sufletului? Era singura parte a ființei sale care nu-i dădea pace. „Odihnește-te!”, îi spune acestuia. „Acum ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”, dar dă-mi pace!
Omul poate să-L nege pe Dumnezeu, chiar dacă El S-a întrupat, chiar dacă El a murit pentru lume, iar pentru numele Lui au murit sute de mii de martiri. Omul poate să-i nege și pe semenii lui, dar nu poate scăpa de sufletul său. Ca într-un un cerc vicios, cu cât caută să scape de suflet, cu atât riscă să-și piardă viața. Câți dintre noi n-ar vrea să trăiască fără suflet? Unii și reușesc, însă numai ni se pare aceasta. Doar sufletul omului știe cele din adâncul lui. Ce freamăt, ce neliniște, ce chin simt oamenii care n-au grijă de sufletele lor! De altfel, prin pilda Evangheliei de astăzi, Hristos vrea să ne mâne acolo, în adânc, și vrea să ne spună că, dacă El S-a întrupat, dacă a sărăcit pentru noi, astfel încât să devenim bogați prin El, este numai pentru că avem suflet și de acesta trebuie să avem grijă. Iar primul care are grijă de sufletele noastre este chiar Iisus Hristos, deoarece toată viața Lui Și-a pus-o pentru a ni le mântui. El Și-a dat viața pentru viața noastră.
Hristos, Dumnezeul nostru, a renunțat la slava Lui și a venit pe pământ nu numai ca să împartă cu noi slava Lui, ci și ca să ne-o dăruiască. „Eu pentru aceasta am venit în lume, ca slava pe care am avut-o la Tine, Părinte, să fie în ei”. Pe pământ, Hristos n-a avut slava Tatălui ceresc. El a venit și S-a făcut om pentru noi, S-a făcut rob pentru noi, S-a făcut ca oricare dintre noi cu un singur scop: ca pe noi să ne facă dumnezei, să ne facă ceea ce nu eram și ceea ce n-am fi putut să fim niciodată singuri.
Iată de ce se mișcă cerul și de ce coboară Dumnezeu din cer! Iată de ce trebuie și noi să ne mișcăm, să venim în biserică și să-L căutăm pe Dumnezeu, ca să nu fim singuri! Când omul se vede singur, își pierde mințile, ajunge la nebunia lui Lucifer, cel care a zis: Eu, eu sunt dumnezeul tuturor! Era, dar numai atâta vreme cât Îl recunoștea pe Dumnezeu Creatorul. Așa și omul a fost creat de Dumnezeu să devină dumnezeul întregii creații. Și vedeți cât se zbate lumea, dar de multe ori într-o direcție greșită. Dacă sfinții din pustie, din crăpăturile pământului sau din mânăstiri, chiar și din orașe, caută să se identifice cu Dumnezeu, încât Acesta să Se recunoască în ei, mulți dintre noi, oamenii, căutăm să devenim dumnezei negându-L pe Dumnezeu din ceruri.
Iată nebunia pe care o regăsim în pilda Evangheliei de astăzi! N-a fost o nebunie că Dumnezeu a făcut să rodească țarina. N-a fost o nebunie că acest om putea fi bun administrator. Însă riscul bogăției, ca și al sărăciei, este foarte mare. Singurul care ne salvează din aceste riscuri este Dumnezeu. Singura cale de a ne salva de acestea este alipirea de El, înrudirea cu El, logodirea noastră cu El. Vrei să-ți cureți mintea? Alipește-o de Dumnezeu, de cuvântul Lui! Umple-ți mintea de cuvintele Scripturii! Vrei să-ți cureți inima? Alipește-o de simțirea lui Hristos! Până nu vei simți și tu ce a simțit Hristos pentru aproapele, nu vei înțelege nici măcar pe cel care îți face bine, cu atât mai puțin pe Hristos. De la căderea lui Adam, lumea a probat în nenumărate rânduri nebunia. Se pare că ne-a venit și nouă rândul. Așa încât ori devenim nebuni pentru Hristos, ori ne lăsăm înnebuniți de lucrurile acestei lumi. Singura cale este să nu ne lăsăm cuceriți de lume, ci, folosind toate cele ale lumii, să ne lăsăm cuceriți de Dumnezeu. Cum? Așa cum spunem și la Sfânta Liturghie, așa cum a strigat Arhanghelul Mihail, oprind căderea îngerilor din cer: „Să stăm bine, să luăm aminte!” Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a XXVI-a după Rusalii – Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (20 noiembrie 2022)