♦În duminica aceasta, Biserica ne pune înainte o dublă sărbătoare, așa cum observăm că va mai fi și în alte duminici din Post, când se vor citi câte două evanghelii. Astăzi am ascultat mai întâi tămăduirea slăbănogului, din Evanghelia de la Sfântul Marcu, una din primele minuni săvârşite de Domnul în Capernaum, patria Sa adoptivă. Două lucruri aş vrea să subliniez în ce priveşte prima evanghelie. Hristos îl tămăduieşte pe acest bolnav privind „la credinţa lor”, o credinţă în acţiune, a unor oameni care au atâta credinţă, încât urcă pe acoperiş și îl desfac. Dacă cineva ne-ar spune să ne demolăm casa, promițându-ne că ne construiește alta, am crede? Veţi zice că depinde de cine spune. Da, Hristos ne spune să ne demolăm viaţa noastră, zidită pe o temelie străină, şubredă, ca să ridicăm cu El altă zidire, să ieşim din paradisul acesta lumesc în care tot vrem să ne construim viaţa şi să dobândim paradisul pe care Dumnezeu ni l-a promis. În aceste 40 de zile ale Postului, noi suntem chemaţi să părăsim acel rai fără Dumnezeu, să dărâmăm acea zidire făcută pe un pământ străin, ridicată pe credinţe false, pentru ca să mergem spre pământul făgăduinţei și să fim rezidiți pe temelia lui Hristos.
♦Privind spre credința oamenilor care l-au coborât pe slăbănog, Hristos îl rezideşte sau îl re-creează pe acesta, în primul rând sufleteşte, apoi și trupeşte. El se exprimă ca Dumnezeu, în numele Tatălui zicându-i: „Fiule, iertate sunt păcatele tale!” Hristos cere astfel, mai întâi, și o demolare a slăbănogului: Fiule, îți las deoparte păcatele tale, te separ de ele. Iar a doua oară, când i Se adresează, îi spune: „Ridică-te!” Când spunem înviere, noi de fapt spunem ridicare, căci în limba greacă, limba în care s-a scris Evanghelia, aceasta înseamnă cuvântul „înviere”: ridicare. Iată, dragii mei, un drum pe care ni-l croieşte Dumnezeu încă dinainte de Patima Sa, și pe care ne învaţă să mergem chiar căzând, dar ridicându-ne, înviind, în fiecare zi. Unde să ne ridicăm? La Hristos. Cu cine? Cu Hristos, Care ne porunceşte.
♦Pentru toate acestea, iată că, astăzi, Biserica ne-a pus înainte încă o sărbătoare, Duminica Sfântului Grigore Palama. Acesta a fost călugăr în Sfântul Munte, apoi episcop al Tesalonicului, a trăit în prima jumătate a secolului al XIV-lea și a murit la 1359. O să mai întâlnim pe parcursul acestui Post, în duminicile a patra şi a cincea, sărbătorile unor asceți: Sfântul Ioan Scărarul și Sfânta Maria Egipteanca. Sfântul Grigore Palama vine să puncteze un lucru esenţial pentru urcuşul duhovnicesc, anume prezenţa harului. El arată în mod explicit ce trebuie să înţelegem prin har, şi anume că acesta este energia sau lumina necreată, prezenţa Duhului Sfânt. Această învăţătură a fost propovăduită dintotdeauna de Biserică, dar, atunci când a fost pusă la îndoială, Sfântul Grigore Palama a explicat-o, ea fiind dogmatizată în urma acestor dispute din prima jumătate a secolului al XIV-lea.
♦Icoana lui Hristos, care ne întărește drumul mântuirii și ne limpezește logica pentru care Domnul a venit în lume, este aşezată în biserică şi ca mărturie a prezenţei Lui aici. În jurul capului vedem o aureolă şi de multe ori întreaga icoană este zugrăvită în aur sau are aplicată o foiţă de aur, care nu înseamnă altceva decât lumina cea necreată. Altă lumină decât cea obișnuită vedem că vine din icoana în fața căreia, mai ales în Biserica Ortodoxă, se aprinde o candelă și în care se proiectează lumina acesteia. Iubiţii mei, aici nu este vorba de iluzie. Ştim că este o candelă, ştim că este o icoană, ştim că este aur, însă noi credem într-o altfel de lumină, necreată, și care, de altfel, ar trebui să fie înlăuntrul nostru. Prin botez fiecare dintre noi o primim înlăuntrul nostru, dobândind pe Duhul cel Sfânt.
♦După izgonirea lui Adam din rai, Dumnezeu le-a făcut protopărinților noștri haine din piele luată de la animalele moarte. Astfel, ei au fost îmbrăcaţi cu moartea. Căcisingură moartea este cea care biruiește slăbiciunile şi patimile omului. Dar, la creație, omul a fost zidit de Dumnezeu din pământ şi din suflare de viaţă, fiind îmbrăcat, cum am auzit în Canonul Sfântului Andrei Criteanul, „în haina de Dumnezeu ţesută”, în lumina necreată. Iată că Dumnezeu ne propune din nou să ne îmbrăcăm în această lumină necreată. E drept, dacă noi suntem obişnuiţi să ne îmbrăcăm cu haine pe dinafară, îmbrăcarea cea duhovnicească este pe dinăuntru. Tot astfel, spălarea cea duhovnicească este pe dinăuntru: „Spală întâi partea dinlăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată și cea dinafară!” Despre Dumnezeu spunem că „Se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină”. La Schimbarea la Faţă, Hristos era îmbrăcat în lumină; la Înviere, era îmbrăcat în lumină, mormântul lui fiind dătător de lumină, pentru că înăuntru era lumină.
♦Veţi zice: Cum se poate aceasta? Nu este timp să vă explic în detaliu, ci vreau doar să vă trimit la un gând pe care să-l dezvoltaţi fiecare. Gândiţi-vă cum vă raportaţi la semenii dumneavoastră. Când vă întâlniţi cu un om despre care aveţi anumite cunoştinţe sau informaţii, cum îl priviţi, cum îl îmbrăcaţi cu privirea? Folosind gândurile pe care le aveţi în mintea dumneavoastră. Dacă aţi auzit de el lucruri bune, în ochii dumneavoastră este îmbrăcat într-o haină luminoasă. Dacă aţi auzit de el lucruri rele, chiar dacă nu sunt adevărate, deja îl îmbrăcați într-o haină murdară. Dar de ce numai pe alţii îi putem privi aşa? De ce nu ne putem privi astfel și pe noi? Este simplu: pentru că ne este ruşine și nu îndrăznim. Dar nu ne vede nimeni gândul! Da, din păcate ne este ruşine şi de gândul nostru. Ne ruşinăm de noi înşine. De ce? Pentru că diavolul ne face să ne fie ruşine. Când facem păcatul, nu ne e ruşine, căci atunci ne ia diavolul ruşinea. Așa cum spun Sfinţii Părinţi, după ce am făcut păcatul, ne-o livrează cu dobândă. Ba mai mult, Hristos spune că, dacă faptele noastre sunt rele, nu numai că nu avem lumină în noi, ci căutăm întunericul, căci nici în afară nu ne place să fie lumină. De aceea ne îndeamnă: „Umblați cât aveţi Lumina”. Spre exemplu, noi plecăm de aici, de la biserică, cu nişte gânduri care ne luminează. „Până când aveţi Lumină, credeţi în Lumină ca să rămâneţi fiii Luminii!”
♦Ce au făcut cei patru oameni, făcători de bine sau voluntari, cum sunt numiţi astăzi? Au crezut în Lumină. Au crezut în Hristos, Care nu demult poposise la ei în cetate, pe Care Îl auziseră vorbind atât de minunat. Şi iată că lumea se îmbulzea în jurul Lui, căci era Omul-Minune, era Prorocul, Taumaturgul. Acești oameni erau luminaţi de El. Ei au crezut în lumina lui Hristos, de aceea lumina aceasta a credinței i-a mânat să urce pe acoperiş şi, tăcând, să Îl roage pe Hristos prin fapta lor ca să-l tămăduiască pe paralitic.
♦Iată cât de importantă este lumina. Oare în rai cum au putut pierde lumina protopărinţii noştri, care au fost îmbrăcaţi în lumină? Da, Sfântul Apostol Pavel spunea răspicat episcopilor: „Luaţi aminte la voi înşivă şi la toată turma, peste care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi!” Luaţi aminte! Iar Sfântul Arhanghel Mihail a făcut să înceteze căderea îngerilor doar prin câteva cuvinte: „Să stăm bine, să luăm aminte!” Îl auzim pe preot spunând de mai multe ori aceasta în timpul Sfintei Liturghii: „Să luăm aminte!” Cred că este cuvântul de ordine, mai ales în acest Post, ca să nu pierdem lumina. Dacă n-o ai, poţi s-o dobândeşti, sau s-o redobândeşti, dacă ai pierdut-o, luând aminte. La ce? La noi înşine şi, dacă sunteţi părinţi, la cei peste care v-a pus Dumnezeu să-i păstoriţi. Chiar şi din părinţi trupeşti puteți deveni părinţi duhovniceşti, păstorindu-vă copiii. Cum? Luând aminte, în primul rând, la voi înşivă. Dacă noi vrem să-i păstorim ca pe capre,atuncicapre vom avea. Dacă o să-i păstorim ca pe oi, așa cum păstorul cel bun îşi păstoreşte turma mergând înainte, şi ei vor veni după noi. Aveţi încredere și luaţi aminte la voi înşivă! Să luăm aminte! Amin.
Fragmente din predica Părintelui Ioan Cojanu la Duminica a II-a din Postul Mare – A Sfântului Grigorie Palama (15 martie 2020)